miercuri, 14 noiembrie 2007

Romanul aspru şi fierbinte


Primul roman al lui Felix Nicolau are toate ingredientele succesului editorial. Autorul "bagă" scene erotice "tari", cartea musteşte de comic de situaţie şi posedă un „story” încărcat de referinţe dintre cele mai actuale - politic şi nu numai. Tandru şi rece, (Cartea Românească, 2007) nu este un roman al unui june rebel fără pauză din literatura contemporană. Despre Felix Nicolau se poate spune orice, numai că este un „tânăr scriitor”, nu. Nicolau are o voce clar conturată, iar identitatea narativă pe care a dobândit-o, explicită prin stăpânirea lexicului, îl detaşează dintre cogenerii săi.
Ca să citez o formulă a sa, el este deja un „meseriaş”. Un „meseriaş” căruia nu i-a ajuns că preda literatura la universitatea Hyperion din Bucureşti, a scris câteva volume de versuri (cele mai bune fiind Bach, manele& Kostel, 2006 şi Salonul de invenţii, 2002), câteva de eseuri literare, dar acum s-a apucat şi de proză (boală grea, Felix!).
Romanul lui Felix Nicolau este construit la graniţa dintre parodie şi fantasticul de factură argheziană, unde personajele principale par să se confrunte cu o problemă acută de schizofrenie. Leo (Leonard Tupilat) şi Cosmin sunt aparent două voci narative, fiecare având câte un capitol, din dialogul generat între cele două ficţiuni auctoriale născându-se o lume situată în tragi-comic şi melodramă. Poveştile par iniţial ficţiuni de pe calculator elaborate de vocea lui Cosmin, care este un fel de Penelopă a hyperrealului. Din vălmăşagul de imagini care ies din capul accidentat al lui Cosmin se generează multiple planuri, gestionate de Nicolau cu o mare abilitate.
Textul este plin de piste false, unele spre eul autobiografic (Leo are două de volume de versuri - ca şi autorul nostru), altele intra-textuale. Chiar şi titlul cărţii este o falsă cheie de lectură, pe care autorul ne-o oferă oarecumva perfid. Avem o identitate auctorială „rece” şi una „caldă”, unul dintre „personaje” este tandru, iar celălalt este „rece”, alter-ego-urile scriitorului confundându-se şi amestecându-se continuu de-a lungul construcţiei romaneşti.
Numai atunci când, împreună cu Cosmin, descoperim o identitate ciudată, aceea a unui Leo straniu, prima „citire” începe să ne intrige. Cosmin se îndrăgosteşte de Sabina, iubita lui Leo şi comentează cum că aceasta ar fi avut „nevoie de un bărbat decis, pragmatic”. Autorul ne „vinde” şi alte false lecturi, Cosmin este bogat, iar Leo este sărac lipit pământului, apare opoziţia între Adelina şi Sabina (care sunt figuri osmotice ale feminităţii celor două voci masculine). Dacă Adelina umblă de nebună prin păduri, scrie poezie (e lăudată chiar de Cezar Ivănescu), se umple de păduchi pe la mănăstirile unde se fac exorcizări, Sabina vrea să îşi întemeieze o familie, să facă urmaşi şi să ducă o viaţă mic burgheză. Una e brunetă şi alta blondă, una este de la munte, alta de la mare. Leo face body-building, iar Cosmin prefer aerobicul sau dansul sportiv, Cosmin are tendinţe emo, iar Leo este neglijent.
Însă, când Cosmin se apucă la un moment dat să coasă o pânză pe care se vede „un hermafrodit cu cap de androgin” (pe doctorul care îl trata pe Cosmin îl cheamă Ulise Iolescu!) , înţelegem că goblenul ce prinde contur spre finalul cărţii ne oferă o „surpriză” narativă. Acesta are chipul bărbătesc perfect aseamănător cu acela al lui Cosmin, iar chipul feminin seamănă cu Sabina. Din păcate trama poveştii este cam seacă, dezvăluirea „marelui secret” fiind destul de puerilă: Sabina este de fapt Cosmin (sau invers), într-un episod de schimbare de sex, cuplat cu un delir în care apar de-a valma
animus, sfântul Graal şi Cei Cinci Gemeni Eterni.
Însă tocmai acest lucru îl remarcă pe Felix Nicolau din mijlocul generaţiei sale. Izbitor în primul rând fiind vocabularul şi structura narativă care îl coboară direct din Tristan Tzara. Romanul lui Nicolau are ceva de „dada-punk-retro”, o o expresie a unor „coşmaruri showbizz”. Nicolau este un suprarealist scufundat în referinţe multimedia, un bretonian abandonat pe malurile străvezii ale postmodernităţii. De exemplu motanul birmanez pe nume Tubu, cu care Cosmin/Sabina face baie, este descris ca „o cameră de luat vederi îmblănită, un mutant plin de microcircuite pe dinăuntru”. Pe blocurile comuniste „urcă mii de omizi grase, păroase, verzi. În drumul lor spre fluture se târăsc către cer, şi dacă găsesc o fereastră deschisă se complac în paturile, dulapurile şi oalele membrilor asociaţiei de locatari”.La un moment dat Leo vede trecând prin apartament o „piticanie în pantaloni de apă adâncă, cu o pălărie gen piftie, traversând dormitorul cu o lopată în mână, direcţia balcon”, care nu este decât o vecină care vrea să „bată nucile” de pe balconul apartamentului în care locuiau.
O altă abilitate remarcabilă este puterea cu care Nicolau mimează, mai precis reconstituie, limbaje din cele mai diverse. Aici el este un adevărat profesionist. El reia locurile comune ale lexicului romglez al internauţilor şi ale generaţiei de yuppies: Leo „păstra linkul” (adică păstra legătura), comentează despre mesajele de pe email că nu sunt „funny de loc” şi foloseşte termeni precum employer, trendy, Shit!, reminder, browse.
Cartea este populată ba cu ardeleni care mănâncă slănină cu ceapă şi care poartă clopuri maramureşene şi vorbes la Litere cu „accent moroşan”, ba cu dialoguri în dialect moldovenesc şi cu scene de provincie, dintr-un Botoşani ireal. Un alt metalimbaj în care Nicolau excelează este acela suburban, al grupurilor marginale, majoritatea interacţiunilor dintre personaje fiind completată de o vervă dialogală fără cusur. Nicolau reia scene întregi din emisiunile de televiziune şi discursul ştirilor de pe micul ecran, sau reproduce discursul naţionalist, care vede în România cel mai bogat stat din lume, un stat care să cumpere Basarabia de la ruşi, Cadrilaterul de la bulgari şi lacul Balaton de la unguri. Din păcate unele dialoguri sunt nefinisate, parcă scoase din talk-show-urile de la noi: „Bărbaţii se împart în două categorii: în exhibiţionişti şi în pudici” sau „Femeile se împart şi ele în două categorii: în impudice şi semiimpudice”.

O altă calitate a romanului lui Nicolau este dată de descrierile de context istoric pe care se construieşte firul narativ. Vedem scene din venirea minerilor la Bucureşti, personajele ascultă Abba şi Adriano Celentano, beau Pepsi, sau depun bani la Caritas (într-un moment când deponenţii doresc să ridice biserici pentru Stoica, iar acesta este reprezentabil în ipostazele Mântuitorului înmulţind pâinile şi transformând apa în vin). Iar pe toaleta din curtea lui Leo sunt două „icoane” ale postmodernităţii mioritice, Pamela Anderson (pentru „liber”) şi Gică Petrescu (pentru „ocupat”).
Unele referinţe socio-politice sunt semi-transparente şi chiar deranjante: Ilici Piele-Roşie, George de la Prut, universitar şi realizator al unei emisiuni TV, principele din Maybach, dar interludiile în care este descrisă existenţa de dascăl de liceu a lui Leo, cu toată prezentarea modului cum convieţuiesc dascălii pe coridoarele Inspectoratului Şcolar, unde joacă lapte gros, băgaţi unii cu capurile între picioarele altora, este de un haz burlesc.
Felix Nicolau este un remarcabil povestitor, unele episoade savuroase naraţiuni de sine stătătoare. Scena cu cele două mătuşi matusalemice care îşi exploatează o vecină hapsână, descrierea tatălui Sabinei, alcoolicul melancolic bucovinean care nu are acces la frigiderul cu mâncare, sau scena cu „domnu Ciplan”, care execută singur în cadă o circumcizie cu o lamă, care trebuie asociată cu episodul când Leo îşi arde un neg cu briceagul încins pe aragazul din bucătărie (atenţie, secţia „Negi” nu există în nici un spital din România) sunt dovezi incontestabile ale talentului autorului. Cele mai vii şi mai pline de savoare descrieri ale lui Nicolau sunt, de exemplu, acelea din transportul în comun bucureştean. Statul la coadă la metrou, episodul cu troleul trage după el o babă, prinsă între uşi sunt pure bucăţi de comedie.
Nicolau nu pierde niciunul dintre locurile comune post-decembriste - conturate ca în fundalul epic. Brigitte Bardot transformă câinii ţiganilor în „bardoţi”, un business-man conduce Alfa Romeo şi are 15 perechi de pantaloni în portbagaj, e o lume populată cu „Adi Copchilu Minune” şi cu „Florin Salam” (despre care autorul intervine, deus ex machina, şi ne anunţă că nu era în perioada când are loc acţiunea) La fel este şi referinţa la canibalul din Germania, ale cărui practici culinare sunt descrise cu maximă savoare de Nicolau sau trimiterea la emisiunea lui Mircea Badea.
Melanjul dintre ficţiune, suprarealism, trimiteri livreşti, descrieri ale unor momente istorice cu detaşare, portrete şi caractere bine conturate, toate amestecate cu dialoguri pur şi simplu bine scrise, fac din Felix Nicolau unul dintre cei mai promiţători prozatori pe care i-am citit în ultimul timp.