joi, 10 iulie 2008

Sebastian, pe înţelesul tuturor


Cine poate pretinde că înţelege "cazul" Mihail Sebastian? Nae Ionescu a dat-o în bară cu prefaţa lui incredibil de nesimţită, fie şi pentru un trăirist, la "De două mii de ani". Nici destinul nu l-a înţeles, a fost călcat de un camion sovietic tocmai când regimul avea nevoie de "modele culturale" - recuperarea sa de către literatura anilor 50 nefiind cel mai bun context de receptare.
Constantin Trandafir îşi propune să facă o relectură a operei lui Mihail Sebastian pentru că, spune el în ”Argumentul” ce deschide acest „eseu monografic”, “Sebastian trebuie recitit şi aşezat acolo unde se cuvine“. Lăudabila intenţie a volumului Mihail Sebastian. Între viaţă şi ficţiune (Libra, Bucureşti 2007), care porneşte de la premisa de bun simţ că Sebastian trebuie să îşi găsească locul în cultura română, se împiedică de incapacitatea lui C. Trandafir de a defini foarte exact despre ce loc este vorba şi unde se cuvine să fie aşezat autorul ”Stelei fara nume”.
Tocmai această problemă fundamentală a înţelegerii rolului lui Mihail Sebastian nu este rezolvată. Despre ce recitire merită să vorbim? O posibilă recitire ar fi aceea a extragerii lui Sebastian din contextul recuperării sale din comunism, când devenise o marotă a scriitorului de succes, care a rezistat tentaţiilor trecutului malefic. O altă recitire necesară şi posibilă ar fi aceea a definirii lui Sebastian dincolo de genurile abordate şi dincolo de evoluţia diacronică a receptării critice. Pentru că avem un „Sebastian dramaturgul” (gustat prin anii 50), care este opus lui „Sebastian memorialistul” (adulat în anii 90), şi incongruent cu „Sebastian eseistul şi romancierul” (în vogă prin anii 30).
O altă problemă incomplet discutată la noi este aceea a scriitorului evreu asimilat în cultura română, ori problema intelectualului fără aderenţă la contextul social – toate aceste motive sunt abandonate de Trandafir, care, invocând conceptul de critificţiune, încearcă să facă un fel de ”Sebastian pe înţelesul tuturor”, ceea ce se dovedeşte o tentativă mult prea dificilă pentru un arsenal atât de limitat cum este simpla lectură a „Jurnalului” ori parcurgerea operei lui Sebastian. Tot ce reuşeşte Trandafir este un discurs de tip telenovelă, un fel de critică literară pentru gospodinele care privesc ştirile de la ora 5. Prezentând imaginea caricaturală a scriitorului (amorezat de o actriţă superficială), Trandafir comentează în tuşe groase, care se încheie de multe ori cu constatări de genul: „La căderea Parisului, Sebastian plânge”.
Simplificând un caz literar complex, Trandafir pune pseudo-monografia lui Sebastian sub formula „Lumini şi umbre” şi îl descrie pe „ultimul huligan” printr-un dualism reducţionist până la extrem: „raţionalism şi febrilitate senzitivă, mărturie şi ficţiune, realitate dinamică (viaţă) şi vis (contemplaţie), bibliotecă şi agora, detaşare şi frenezie”. Simplificarea formulei lui Sebastian, pe înţelesul tuturor, prin traducerea ei în expresia „a te afla la mijloc”, aruncă în cel mai simplu maniheism dâmboviţean destinul tragic al celor „Două mii de ani”.
Dincolo de faptul că Trandafir îl „citeşte” pe Iosef Hecter exclusiv din Jurnal şi îi extrage biografia numai din propriile mărturii, îi mai şi conferă acestuia caracteristici de genul: „sensibilitatea lui de mimoză”, sau îl descrie cu termenul, scos din romanele de capă şi spadă, „în ciuda fragilităţii fizice, e un redutabil scrimer şi cu semnalmente ale unei minţi bine dotate”, ori constată hilar de simplist, „blajinul scapără polemic” (formule, de altfel depăşite magistral de citarea unui „jurnal postum” al lui Sebastian).
De la bun început un asemenea efort urma să scornească inevitabil de concluzii ciudate (oximoronice, cum îi place lui Trandafir să spună), un exemplu fiind aceea că, din punct de vedere politic, spune stupefiat autorul, Sebastian nu–i „nici de dreapta, nici de stânga”. Nici nu e de mirare, atâta timp cât explicaţiile sunt saint-beuveiene, bazându-se pe principiul conform căruia „factorul biografic contribuie în foarte mare măsură la adâncirea înţelegerii atât a vieţii cât şi a operei”, asemenea constatări nu fac decât să adâncească lipsa de repere.
Temele majore ale scrisului lui Sebastian, cum sunt nostalgia „plecărei” sau eterna umilinţă sunt rapid expediate într-un biografism destul de primitiv. Un alt motiv, acela al eşecului, este tratat rapid, inconsistent, după cum se întâmplă cu descrierea momentului când Sebastian, reîntors la avocatură, pierde cazul Geo Bogza şi „Poemul invectivă”. La fel capitolul despre Sebastian ”gazetarul” este expediat în zece pagini. Pe de altă parte momente cheie cum au fost destrămarea Criterionului, suspendarea revistei Cuvântul (care au coincis cu spulberarea idealismului, a ficţiunii convieţuirii în care crezuse Sebastian) sunt descrise pozitivist, exclusiv în cadrul istoric.
O viaţă marcată de ostracizarea din toate părţile, condusă de subminarea propriului destin, dominată de relaţii ambivalente cu prietenii şi duşmanii, un destin scris într-o epocă extrem de complexă şi de duplicitară nu pot fi explicate numai prin simple re-lecturi. Pentru a-l portretiza pe Mihail Sebastian este nevoie de mai mult decât de un onest critic literar. Până atunci rămânem la formula ”Sebastian, notre frere”.