joi, 2 aprilie 2009

Aşchii, bucăți și cioburi din Numele Tatălui!


La fatidica vârstă de cincizeci de ani Péter Esterházy a publicat „Harmonia Caelestis” (editura Curtea Veche, 2008, tradus de inepuizabila Anamaria Pop), un roman al noului mileniu dedicate taţilor din mileniile trecute.
Şi pentru că un poem al Tatălui este un fenomen literar destul de rar (dacă nu-l trecem la această categorie pe Pere Goriot al lui Balzac), parcurgerea lui devine mai mult decât participarea la unul din experimentele prozei postmoderne, ea reprezintă un recurs la propriul trecut, un drum în descoperirea Numelui Tatălui, a imaginii atât de dificil de înţeles, a rolului pe care tatăl biologic şi toţi ceilalţi taţi simbolici sau spirituali îl joacă în dezvoltarea identităţii propriei persoane.
La o primă vedere, Esterházy face un exerciţiu de auto-analiză lacaniană, desfăcând mitul Tatălui în cele mai intime, indisolubile elemente ale sale, care conduce la disiparea Tatălui în multiplele sale „nume” şi reprezentări. Esterházy scrie despre tatăl absent, tatăl neimplicat, care coincide cu tatăl puternic, care dă identitate. Iar degradarea funcţiei pe care o îndeplineşte Tatăl în câmp simbolic duce tocmai la afirmarea de sine. În sensul psihanalizei lacaniene, noţiunea de „Nume-al-Tatălui”, este legată direct de angoasă, unde figura paternă a tatălui castrat şi umilit generează la fel de multă anxietate ca și prezența tatălui atotputernic, interdictiv. Tatăl este o ființă cvasi-divină: „Deosebirea dintre tatăl meu şi Dumnezeu? Deosebirea este evidentă. Dumnezeu este peste tot; în comparaţie cu asta şi tatăl meu este peste tot, numai aici nu este” (HC, p. 75). Pe tata îl lega de Dumnezeu o prietenie profundă şi, în acelaşi timp, tata îl „dă în judecată pe Dumnezeu”. „Când un tată de-al meu încetează din viaţă, paternitatea este redată Tatălui Atotputernic care este suma tuturor taţilor noştri morţi” (HC 151)
În Harmonia Caelestis asistăm la substituirea continuă a tatălui, acest Tată cu „NU” în faţă, fără de care copilul nu are identitate, un Tată metaforizator, prin a cărui prezenţă eul fragil al cititorului se deformează și se formează. El, „dragul tată”, este responsabil pentru toate relele umanităţii, în secolul al XVIII-lea el „omorâse religia”, în secolul al XIX-lea îl omorâse pe Dumnezeu, iar în secolul XX pe om. Aceasta pentru că vinovăţia şi nevinovăţia convieţuiesc în mod tragic atât în destinul fiecăruia dintre noi, cât și în destinul Europei. „Groaza şi spaima de suferinţă au provocat enorm de multă suferinţă”, descrie Esterházy lumea aceasta, o lume în care angoasa este legată strâns de impotența taților.
Întreg romanul este o compoziţie multifaţetată a Tatălui imaginar, readucând la suprafață fantasma unui tată descompus şi recompus prin opoziţie cu Tatăl-Real, care există numai în discurs. Chiar şi funcţia falică a Tatălui este metaforizată în scrisul lui Esterházy. Figura magică a penisului tatălui, unde „în stare de repaos magia tatălui se retrage în alte părţi ale trupului (buricele degetelor, fruntea), iar paternitatea în stare de semi-erecţie generează o „abordare filosofică interesantă” - totul pentru a contura o imagine fără contur a Tatălui. Numele tatălui este „o legendă”, „un vis”, un „Gargantua firav”, tata călăreşte un „Cal-Năzdrăvan” (ca Făt frumos în basme) și se întoarce acasă împleticindu-se.
Harmonia Caelestis este titlul unei „culegeri de cântece religioase” apărută în 1771, atribuită unuia dintre taţi, dar nescrisă de el. „Tata a cântat atât la harfă, cât şi la stele”, spune Esterházy despre “Tatăl meu drag”. Acesta Tată mitologizat este descendent din Adam şi Noe, din prinţul Csaba şi din Attila, este strămoşul Estoras, căsătorit cu nepoata lui Decebal, Ida, a cărui familie avea renume de pe vremea lui Isus Hristos. Prima parte din Harmonia Caelestis – Cartea întâi, "Propoziţii numerotate din viaţa familiei Esterházy" (în 371 de subcapitole) - ne conduce din secolul XII până în secolul XXI, ne plimbă fără cronologie printr-o mie de ani de istorie, sute de taţi care se perinbă liber prin zeci de episoade narative, într-o epopee cu iz poetic şi filosofic de peste opt sute de pagini. Și aici se vede natura anecdotică a prozei lui Esterházy, pentru că Tatăl reia marile Istorii ale omenirii, el este Oedip „din Csákvár” şi evreul rătăcitor „din trenurile interzonale”, mama îi vorbeşte ca în 1001 de nopţi, iar toți acești Taţi mitologici şi fictivi, taţi adevăraţi şi strămoşi reinventaţi, construiesc o sagă postmodernă al cărei erou nici măcar nu are o identitate. Aici sunt toţi bărbaţii din familia Esterházy, toţi taţii din istoria Europei Centrale, toţi eroii, prinţii, conţii, luptătorii şi cavalerii, care coexistă în contrapunct cu bădăranii, laşii sau figurile reprobabile („Tata era un monstru, mama idem”, HC., p. 109)
De fapt întrebarea “Cine a fost tata?” primeşte o pluralitate de răspunsuri: Tata a fost un viteaz, tata „era o scârbă ordinară, dar știa să fie și drăguț, “tata, eternul perdant”, a cărui găsire nu este nici măcar dorită. „Pierdut tată rasă pură, uzat, pătat (...) pe bune, ai vrea să-l găseşti?”. Cine este tatăl “Real”, este el bărbatul care există în cotidian, ființa din imaginație sau figura recompusă din istorii și povestiri? În Harmonia Caelestis figurile paterne se amalgamează într-o suită nonlineară de amintiri, unde memoria colectivă se suprapune peste memoria personală, la rândul ei dublată de o memorie artificială, recompusă livresc.
A doua carte din Harmonia Caelestis - “Confesiunile unei familii Esterházy” - este scrisă ca o autobiografie, la rândul ei proiectată în ficţiunea absolută: „Personajele acestei biografii romanţate sunt fictive: ele sunt autentice şi au personalitate numai în paginile acestei cărţi, în realitate nu trăiesc şi nici n-au trăit vreodată”. Totul începe cu Contele Móric Esterházy şi înfiinţarea primei republici comuniste maghiare şi se încheie cu Mátyás Esterházy, tatăl decăzut în alcoolism. Aici prezentul este trecut, trecutul este viitorul şi toate se contopesc în aceeaşi ficţiune fără limite și fără identitate.
Esterházy scrie într-un amestec de roman realist-magico-fantastic sud-american („bunica... ar fi stat inconştientă zile la rând pe dalele reci din bucătărie, unde pisicile, avusese foarte multe pisici, s-ar fi ospătat din trupul ei) şi proza cea mai Milorad Pavic fiind exemplul cel mai bun (tata îşi hrăneşte fiii cu lapte de hamster şi îi pregăteşte pentru fabrica de oase). Asistăm la o falsă istorie de familie, pentru că familia aceasta nu are margini intime și nici nu are condiționări spațiale. Tatăl este vinovat pentru „cazul Markov”, tot el face false expediţii pe continentul american sau australian, conversează cu figurile istorice ale Estului European, se înfruntă cu Kossuth, se ceartă cu Iosif al II-lea şi semnează pacea cu Napoleon. Harmonia Caelestis este un fals „manual pentru fii”, un depozit şi un inventar de tandreţe şi brutalitate, de bădărănie şi nobleţe, de iubire și ură. Tatăl „ameţit” de aburii alcoolului, tatăl „cu inimă de leu” care conduce armatele în luptă, tatăl sfânt şi cel „picat din cer” coexistă fără probleme într-un spațiu psihic și fizic spart. „Tata, omul fără calităţi” „Tata, un specimen talentat şi cinic, care-şi vânduse pe trei lulele sufletul comuniştilor”, „Tata, un domn mare şi un nimeni”, „Tata, fire slabă, caracter de căcat”, Tata „palatin şi prinţ al imperiului”, „un viteaz renumit”, toate fiind expresii ale Numelui Tatălui, în sens profund lacanian
Folosind cu măiestrie instrumentele prozei contemporane, Esterházy amplasează elemente de punctuaţie narativă (cum este repetiţia propoziţiei: „Aşa s-au cunoscut mama şi tata”) prin care construieşte un conflict continuu, trans-istoric, între memorie și adevăr (părinții săi se cunosc la o spargere dintr-o benzinărie, în urma unui sărut homosexual, la venirea trupelor ruseşti violatoare de orice fiinţe în Ungaria sau după atacul turcilor asupra cetăţilor creştine). În fond aceasta este memoria unei întregi Europe Centrale – aşa cum se întâmpla şi în „Puţină curvăsărie maghiară” - memoria unui spațiu lipsit de continuitate, dar omogen prin fragmentaritatea lui.
Conform celor apărute în ziar, despre viaţa tatei ar merita scris un roman, spune Esterházy, iar această ambivalenţă rămâne o constantă a scrisului său, unde autoironia rămâne principalul refugiu. Tata nu voia să semene... cu fiul său. Se speria când i se năştea un copil” (HC 160), dar în acelaşi timp el este un „om cu principii”, „care niciodată, în niciun fel de condiţii, nu şi-a devorat niciunul dintre copii”. O carte plină de umor, în care umorul și comicul reprezintă mijlocul principal prin care figura tatălui este expiată şi salvată în cele din urmă. Jovialitatea cu care trecem de la un palier la altul, de la cele mai tragice la cele mai nostime situații, relaxarea cu care Esterházy descrie cele mai complexe volute ale naturii umane sunt remarcabile.