marți, 8 decembrie 2009

Privirea ce curge pe Dunăre


Ce este Europa-centrală şi cum putem descrie o idee compozită, un amalgam ea însăşi, discutată şi disputată de-a lungul istoriei? „Mittleuropa”, căci despre această idee este vorba, a fost mult timp marcată de propria-i identitate absconsă. Multă vreme un fel de terra incognita pentru europenii „autentici” şi „vestici”, ideea de Europă Centrală, propusă pentru prima oară de Friedrich Naumann în cartea cu acelaşi titlu, este o fantomă şi fantasmă căutată de mulţi scriitori sau gânditori, fie ei preocupaţi de componenta socială ori politică. Milan Kundera, Czesław Miłosz, György Konrád şi alţi autori aflaţi în epicentrul cortinei de fier au construit conceptul ca şi când acesta ar fi fost o garanţie a apartenenţei Europene a acestui spaţiu din Europa de Est (ştiu, spune Péter Esterházy: Centrală! Centrală!).
Pornind şi el în căutarea unei idei, Péter Esterházy se dovedeşte o dată în plus a fi un Autor central-european prin excelenţă, nu doar prin faptul că descrie un univers comun de personaje, istorii şi evenimente similare atât ca suflet, cât şi stare, ca mod de a fi pe lume, ci pentru că redă o formă de gândire specifică acestui spaţiu geografic şi spiritual greu de definit. Mitteleuropa este de găsit în toate cotloanele cărţilor lui Esterházy, dar mai cu seamă (cu voie sau fără voie) în volumul Privirea Contesei Hahn-Hahn (Paralela 45, 2009) - tradusă de aceeaşi neobosită Anamaria Pop, care l-a adus pe Esterházy pe piaţa de carte şi idei de la noi.
În acest fals volum de călătorie, Péter Esterházy îşi duce cititorul într-o „excursie” ce începe la izvoarele Dunării din Pădurea Neagră, până la Marea Neagră, iar subtitlul cărţii, “Coborând pe Dunăre”, contrage întreaga filosofie a spaţiului respectiv sinuos şi impalpabil. Împreună cu Roberto, „latinul” măsliniu, care îl iniţiază pe autorul-călător în tehnicile călătorului profesionist, şi privind prin ochiul ochiul orb al contesei Hahn-Hahn, Esterházy exersează o privire „central-europeană”, un mod de a vedea lumea ce este mai degrabă o “ochire”, o aruncare de geană, fugitivă şi trecătoare asupra naturii lucrurilor, asupra “misterelor Dunării”. Însoţitorul (călătorul profesionist din această călătorie), Roberto, este o figură tipică pentru acest spaţiu; el nu este “nici ungur, nici sârb, nici ceh, nici nimic… mai degrabă e când una, când alta, din care nu-mi aparţine nicio bucăţică, numai totul, care nu mi-e simpatic şi nu mi-e antipatic”. Împreună, Călătorul şi povestitorul, fac o fabuloasă (şi nebuloasă) călătorie pe cursul Dunării, din Pădurea Neagră pînă la Marea Neagră, cu multe întoarceri în istoria Europei Centrale şi cu multe răsuciri în mentalul acestui spaţiu. Pentru că istoria Dunării şi istoria Europei Centrale sunt legate, nu numai pentru că ambele încep undeva lângă Sigmaringen, lângă cetatea Hohenzollernilor, ci şi pentru că sfârşesc în acelaşi punct, în meandrele din Delta Dunării.
Dar cine este Contesa Ida Hahn-Hahn, cea care are un ochi îndreptat spre cer şi unul spre pământ? Ea este simbolul superbei dualităţi şi a ambivalenţei Europei Centrale. Născută Hahn şi măritată tot Hahn, ea devine Hahn-Hahn, numele ei făcând referire la dedublarea acută (şi redundantă) din interiorul acestei idei: Mitteleuropa. Pentru că Europa Centrală este, pe de o parte, un proiect (austro)german, care izvorăşte din convingerea că ordinea face lumea să funcţioneze mai bine, şi, pe de altă parte, ea este un proiect al tuturor marginalilor acestui spaţiu, începând cu comunitatea evreiască, ce a făcut din Praga, Budapesta sau Cracovia, un spaţiu de înflorire spirituală, şi până la naţiunile oprimate ale imperiului Austro-Ungar care au condus la disoluţia acestuia. Pentru că, aşa cum constată Esterházy în traseul său ideatic în josul Dunării, există două spaţii ce co-există: unul al Dunării prospere şi altul al Dunării aflate la limita supravieţuirii. Şi ambele sunt nevoite să convieţuiască pentru a putea să supravieţuiască.
În sens istoric Contesa Hahn-Hahn, Ida, este o nobilă scriitoare din Mecklenburg, care îşi părăseşte bărbatul şi o ia pe Dunăre în jos, scrie nuvele, apoi se converteşte la catolicism, sfârşind într-o mănăstire pe care o înfiinţează chiar ea. „Aus der Gesellschaft”, romanul Idei care va deveni best-seller în lumea bună a secolului XIX, face expresia acestui stil artificial central-european, marcat de o aristocraţie desuetă şi totuşi autentică, Esterházy însuşi fiind, biografic vorbind, manifestarea acestei dualităţi, un exemplar al aristocraţiei exprimate în mod auto-ironic. De altfel şi pentru mine Europa Centrală este la fel ca baia turcească din centrul Budapestei aristocrate, un amestec uneori ipocrit, alteori veridic, de cele mai multe ori straniu, de esenţe contradictorii. Pentru că ce altceva este mitteleuropenismul decât o idee peiorativă, pusă în termeni pozitivi - alţii spun că termenul corect ar fi Zentraleuropa, Mitteleuropa fiind jignitor, tocmai pentru că este legat de un pan-germanism agresiv şi violent. Zentraleuropa sau Mitteleuropa, oricum ne-am asuma termenul, el rămâne misterios, pentru că se manifestă în mod straniu. Aşa face şi Esterházy în romanul său, invocând spiritele absconse ale Europei Centrale, ale cărei idei se manifestă prin oameni, iar oamenii aceştia sunt de multe ori în conflict unii cu alţii, în disonanţă cu ceea ce reprezintă ideea însăşi. Lipsa de omogenitate se vede din dihotomia profundă conceptuală, după cum spuneam, iniţial termen al fantasmei imperiale germanice, Mitteleuropa a devenit epicentrul cultural al iudaismului şi al unei intelectualităţi de origine evreiască dinamice şi vii, ce sfârşeşte în tragedie şi moarte.
Şi în acest sens Dunărea este manifestarea deplină a Europei Centrale, ea este pentru Esterházy “Don Au”, adică Prinţul durerii, fluviul care duce cu sine suferinţa milenară a popoarelor ce au adăstat la malurile sale. Dunărea (ca şi ideea de Europă Centrală) este chiar Istoria, fluviul fiind „înţelept”, un „fluviu al timpului” manifestare a însăşi vieţii exprimată paradoxal prin apa murdară care trece prin Budapesta, după podul Margareta. Iar aici Esterházy tranşează estetic această problemă, amplasând călătoria prin spiritul central-european între Schwartzwald şi Tulcea, între izvorul german, cu filonul său “filosofic” şi locul de vărsare, Delta Dunării, cu deportaţii comunismului. Dunărea, care spumegă de la Donau-Worth şi până la Chilia, este martora a nenumărate lupte sângeroase, ea este „cimitirul a mii şi mii de combatanţi nefericiţi”. Pentru că viaţa însăşi este ca Dunărea, „e când albastră, când cenuşie, când brună, când creşte, când scade”, Europa Centrală este caracterizată de o Dunăre tragică „al cărei sânge vienez se varsă în valsul danubian”, o Dunăre „beată criţă”, „pleavă a socieţăii, numai cotituri şi taine”. Péter Esterházy îl citează în acest context pe Witold Gombrowitz, conform căruia oamenii se ataşează unii de alţii sub forma Durerii, a Spaimei, a Ridicolului sau a Secretului, aşa cum o fac şi popoarele Europei Centrale, legate între ele de o istorie plină de durere şi taine.
Dunărea, ca şi ideea de Europa Centrală este acel ceva care leagă Ulmul de Viena, apoi de Belgrad şi Budapesta şi sfârşeşte la Sulina. Trăim într-un spaţiu fluctuant, fluid şi predispus unei continue schimbări, care, prin aceasta, devine un spaţiu al circulaţiei şi mobilităţii transculturale, care permite amestecul de obiceiuri, ritualuri, mituri şi poveşti şi face din această parte de Europă o Europă-melanj, cu influenţe multiple, unde se suprapun şi îşi transferă caracteristicile turcii şi tătarii ori mongolii, bizantinii cu catolicii şi ortodocşii, Attila, Suleiman şi Carol cel Mare. Poveştile de pe Dunăre sunt poveşti cu vrăjitoare care nasc monştri, cu Dunărea albastră şi valsurile Vienei imperiale, aici se întâlneşte Jules Verne cu Haydn, Holbein cu Marx, aici batem la uşa lui Heidegger şi nu ne deschide nimeni. Scriind o literatură “de frontieră”, ale cărei caracteristici constau tocmai în lipsa graniţelor, construită dintr-un discurs al compilaţiei continue, în sincronie şi în diacronie, Esterházy face o literatură a periferiei, pentru că aceasta este trăsătura fundamentală a scriitorului central-european. Or, geografic vorbind, Europa Centrală este o „semi-periferie”. Numai că, tot geografic văzând lucrurile, Praga este mai departe spre vest decât Viena, aproximativ pe acelaşi nivel cu Berlinul, prin urmare avem o longitudine de pornire şi o latitudine de gândire.
Între acestea două, Dunărea este o formă a memoriei colective, un “drum care uneşte popoarele”, ca “sine qua non al Europei, un „cod fluid al policromiei culturale”. „Arteră a continentului”, Dunărea poate fi privită ca „Fluviul istoriei. Fluviul timpului. Fluviul culturii. Fluviul dragostei. Veriga ce leagă între ele popoarele. Cătuşa libertăţii”. Numai că aceeaşi Dunăre are şi memoria lui Adolf Hitler şi amintirea modului cum polonezii s-au unit cu nemţii pentru a elibera Viena de turci, are memoria locurilor unde vâna împăratul Rudolf şi locul unde cad bombele deasupra Belgradului. Ea este locul despre care se spune că l-ar fi inventat Franz Joseph sau spaţiul unde contele Waldstein se află în plimbare cu Szechenyi. Dunărea ne conţine şi ne exclude deopotrivă, ne amplasează în centrul istoriei şi ne pune la marginea timpului.
În mod similar, Europa Centrală a fost întotdeauna spaţiul “dinafară”, dinafara Imperiului Roman (de Apus şi de Răsărit), dinafara Europei restaurate în epoca lui Carol cel Mare (când ultima “marcă” fusese stabilită la frontierele Ungariei), dinafara NATO. „Ţara portarilor”, exclamă Esterházy, „ţara portarilor – asta a fost Europa Centrală”. Conţinută de imperiul multinaţional austriac şi ulterior de statul multinaţional al monarhiei austro-ungare, Europa Centrală are epicentrul la Vişegrad – o lume locuită deopotrivă de colonişti germani, de dinastia franceză de Anjou şi nobilimea locală multi-etnică, de la cei boemieni, la cei valahi.
La fel cum Dunărea “vagabondează”, ideea de Europă Centrală este o idee migratoare. Cum pentru Esterházy coborârea pe Dunăre este chiar o formă de scoborâre, adică o degradare continuă, un regresus ad infernos, istoria Europei Centrale este, simptomatic, o formă a decadenţei. Dacă Praga este “inima Europei Centrale”, conclude Esterházy, atunci Budapesta este poala ei, şi aici îl parafrazează pe Gyorgy Konrad, iar apoi adaugă că atunci Zagrebul este “ţâţa Europei Centrale”, Viena lobul urechii acesteia. Europa Centrală, spune Esterházy este o frumoasă bilă de sticlă inventată de Kundera pentru sine la Paris.
Iar aici Europa Centrală devine doar o ironie a conceptului propriu, manifestat pe deplin în proza lui Esterházy, plină de un umor “dunărean”, bazat pe jocul de cuvinte, pe ironia auto-depreciatoare. Europa Centrală nu este mai mult decât “un concept meteorologic”, după cum spunea Handke, un loc unde se pot produce nestingherit farsele istoriei şi păcălelile oamenilor. Aici cu toţii alunecă peste istorie ca peste apă, trăim în mod continuu o alunecare peste real. Europa Centrală este spaţiul care a dat naştere suprarealismului şi modernismului, acţionismului vienez şi psihanalizei, literaturii absurdului şi – toate acestea sunt integrate în amalgamul de ironie fină din proza lui Esterházy.
La urma urmei orice călătorie este o căutare de sine, un drum interior care ne însoţeşte de-a lungul vieţii, care ne duce, aidoma romanului printre idei-dunărene, etos-dunărean, trecut-dunărean, istorie-dunăreană, demnitate-dunăreană, present-dunărean, viitor-dunărean, toate au în opoziţie nimic-dunărean, duşmănie-dunăreană, duhoare-dunăreană, anarhie-dunăreană, provincialism-dunărean. Iar Esterházy ne lasă cu o întrebare, o interogaţie fundamental „central-europeană”: oare există secrete din moment ce nu există nimic altceva decât taine? Se poate construi o Dunăre din cuvinte? Se poate reconstrui o idee doar din vorbe? Şi răspunsul este drumul însuşi, nu neapărat aflarea secretelor.