luni, 12 aprilie 2010

Viața unui om sincer


Lansarea autobiografiei lui Adrian Marino, Viața unui om singur, cu titlurile bombastice “cartea care aruncă în aer lumea culturală” sau “provocarea lui Marino”, îmi repugnă și știu că i-ar fi displăcut și lui Adrian Marino – această promovare „de marketing” nu a făcut decât să oculteze obiectivul principal al autorului. Adrian Marino a conceput cartea ca pe un document, ca pe o serie de “fișe” unde se regăsesc portrete ale contemporanilor (sigur, cu precădere canalia literară și culturală) și interpretări ale faptelor, dar ea este în fond o expresie a lucidității și a raționalității. Ori acuzele de iraționalitate și defulare răutăcioasă și altele asemenea, nu sunt decât lecturi parțiale și răuvoitoare ele însele, ce deturnează intenția autorului.
Când Adrian Marino a scris această „Viață...” atât de controversată, a făcut-o știind că ea va fi publicată, anticipând efectele sale; chiar interdicția publicării a fost lăsată ca expresie a conștiinței efectelor celor scrise asupra contemporanilor. De aceea „Viața...” este un instrument “politic” prin faptul că problematizează fenomene sociale, prin aceea că expune defectele societății și prin natura sa „prescriptivă”. De aceea Marino refuză explicit (acolo unde nu există conexiuni sociale sau culturale) notația intimistă, el nu dorește, prin urmare, să lase un simplu document intim, personal – pentru mine (și pentru mulți oameni “de idei” din România) această carte trebuie să fie o „moștenire” intelectuală, un testament ideatic (sau chiar ideologic). Prin urmare, miza cărții este explicit una „de idei”, mai ales pentru că vine de la un autor care s-a considerat întodeauna un critic de idei, mai degrabă decât un critic literar, un hermeneut cultural sau (oribila dictu) literat.
Pentru mine Marino este (a fost și va rămâne) un MODEL. Poate unul dintre puținele modele autentice de civism, cultură, liberalism și onestitate. Prin model înțeleg și un „model de model”, un exemplu non-normativ, împotriva liderilor de tip „guru”, care prescriu și dictează. Marino a refuzat constant să fie „maestru” (deși a fost curtat intens de nenumărați epigoni care astăzi fie se dezic de el, fie îl omagiază în evenimente publice la care Marino ar fi refuzat scârbit să participe) și a criticat discipolatul agresiv și dominator care modelează cultura noastră. La noi, dacă nu „faci parte dintr-un grup”, încetezi să mai exiști, ești „marginalizat”, aidoma lui Marino. Iar modelul Marino este acela că se poate supraviețui în această „margine”, marginalizare ce poate fi transformată în epicentru cultural.
Chiar dacă principiile și adevărurile sunt ignorate și ridiculizate, el supraviețuiesc în timp (și istorie). El este un model de gândire liberală, în sensul cel mai pur ideologic, opusă oricăror forme de „obediență”. El s-a opus constant pseudo-valorilor și conformismului, fie el național sau european și a militat pentru o descoperire a identității intelectuale internaționale. Modelul său este
împotriva vieții (și culturii) “a la légère”, împotriva obscurantismului și spiritualismului gratuit. El este un model împotriva etnicismului și pro-occidental, prin respingerea izolaționismului etnicist și cultivarea dialogului european și chiar internațional, împotriva mentalității de asistați ai Statului, fataliști resemnați în fața istoriei.
Modelul, căruia el însuși i-a spus “neo-pașoptism” trebuie definit chiar cu cuvintele sale, respectiv un curent politic și cultural care să se opună “confreriilor inițiatice”, bazat pe 3 principii simple, dar solide ideologic: drepturile omului riguros respectate, mai ales în fața “dictaturii” statului; întărirea instituțiilor societății civile pentru că libertatea individuală este superioară “cauzei naționale” sau „puterii statului:, manifestată prin refuzul intoleranței etnice și a discriminării de orice fel; un stat minimal, ale cărui instituții să funcționeze descentralizat, pentru a nu mai fi supuși corupției Statului parazitar.
Din păcate acest model este departe de a fi realizat, iar miasmele fetide ale bolii pe care Marino dorește să o extirpe se întorc mereu în corpul social al României, iar „Viața...” reprezintă o tristă amintire a acestei realități – România nu este ceea ce ar putea (și trebui să fie).
De fapt „Viața...” nu este o “autobiografie” în sens literar și nici nu este un jurnal de idei, în sens filosofic, și nici măcar nu este un set de însemnări politice. Marino nu își propune, aidoma Sfântului Augustin, care își dezvăluia slăbiciunile pentru a câștiga viața veșnică, o miză confesiv-spirituală. Dimpotrivă, de-a lungul cărții el dezavuează, în termenii cei mai duri, invazia de confesiuni mistico-politice, de genul Jurnalului fericirii. Pentru Marino „dezvăluirea” nu este nici una intimist-impudică și nici una transcedental-mistică, cu finalitate politică ascunsă. Dezvăluirile sale sunt exerciții ale unui spirit critic absolut, și reprezintă în fond un “proces” intentat “culturii și civilizației române între anii 1920 și 2000”. De aceea “pseudo-memoriile” acestea nu trebuie neapărat văzute ca re-memorări, recuperări ale unui trecut nostalgic ori cumplit. Ele sunt puneri în ordine ale unei culturi (din care el însuși face parte, prin urmare este obiect al criticii) dezordonate.
Există două paliere ale acestui efort de interpretare critică.
În „Viața unui om singur”, Marino concepe un insectar al stupizeniei mioritice (el îi spune tracism-orfic), punându-ne în față oglinda a ceea ce suntem. Nu ne place ce vedem? Normal că nu ne place, nu ne convine să știm că elitele intelectuale de la noi sunt simple adunături de interese meschine, descendente ale unor idei para-legionare. Evident că nu ne convine să vedem elitele politice dâmbovițene în adevărata lor expresie securisto-comunistă. Cum ar putea să ne convină faptul că liderii religioși și spirituali ai unui popor creștin de 2000 de ani sunt, de fapt, pe statele de plată ale serviciilor de informații și contrainformații.
Dar, dacă Marino face un portret intelectual al moravurilor scriitorimii românești, din perioada interbelică, cea comunistă și cea contemporană, el tăind cu lama lui Occam prin jegul și cloaca literaturii și culturii de la noi, face acest gest ca pe un efort terapeutic, este, în fond, un medic oncolog, care extirpă cancerul din organismul bolnav. Dacă bolnavul își reia obiceiurile păguboase sau dacă nu ține cont de prescripțiile doctorului, el va rămâne bolnav pentru totdeauna. Bolile (ori bolnavii) culturii române sunt moraliștii fără morală, filosofii fără cărți de filosofie, maeștrii spirituali preocupați numai de căpătuială materială, poeții și poetaștrii inculți sau semidocți, veleitarii criticii literare, triadele semi-mafiote din elitele culturale, pseudo-școlile locale, maeștrii spirituali și directorii de conștiințe, ei înșiși, filosofii providențiali de extracție politică, spiritele poetice, care refuză implicarea politică, într-un cuvânt un examen de conștiință (auto-examinarea fiind prezentă constant). Marino critică „golănia” ajunsă la rang de politică și strategie culturală – ce vă mirați, nu vă uitați în jur ce se întâmplă?
Pe de altă parte, și acest lucru a fost prea puțin subliniat, Marino expune marasmul cultural în care ne aflăm, face portretul neplăcut al unei culturi de “literați”, mulțumiți cu provicialismul și cu poziția de sateliți culturali, care acceptă imperialismul ideatic al unor nulități doar pentru că vin din Occident, o cultură formată din mărunți discipoli ai unor curente născute în arondismentele pariziene sau prin diversele universități ori edituri din Vest. Marino, cu autoritatea autorului care a fost publicat în “dincolo”, privește spre România intelectuală și literară, spre România politică și artistică, spre România ideatică – și este dezamăgit, dezgustat și... critic.
„Viața...” este, în acest sens, o critică a unui proiect cultural eșuat: România urbană, modernă, civilizată, un proiect niciodată terminat și niciodată terminabil.
Mă deranjează cei care sunt ofensați de „subiectivitatea” multora dintre notațiile lui Marino, la fel cum mă deranjează liota de festivisme organizate în numele lui Marino, de multe ori de către oameni care l-au ocolit și hulit cât timp era în viață. Cei mai mulți vorbesc denigrator despre „Viața unui om singur” de parcă acest jurnal al onestității absolute ar trebui să fie un studiu științific – aceiași falși „critici” care, atunci când Marino scria studii, îi reproșau că este mult prea sec. Asistăm la o ipocrizie pe care Marino o pune la stâlpul infamiei. Pe de altă parte, Marino nu este sec, este tranșant, nu este inflexibil, ci este nemilos, nemilos de multe ori cu sine însuși. Pentru că spiritul critic este critic în primul rând cu propria persoană, cu propria identitate, cu propriul destin și propriile realizări. Marino nu este nedrept, este sincer în totalitate, un exercițiu pe care noi ca societate ar trebui să îl facem mai des!
Marino a fost „altfel” decât ceilalți contemporani, a fost atipic prin tot ceea ce făcea, scria sau gândea. Consecința „deosebirii” este lipsa de puncte comune cu ceilalți. Găștile pseudo-intelectuale l-au izolat? De fapt nu au reușit decât să evidențieze și mai mult diferențele de talie culturală și profesională. Falșii lideri de opinie l-au jignit? Nu au făcut decât să își arate propriile defecte și neputințe. Coteriile locale sau clicile bucureștene l-au izolat, Marino și-a asumat, și a plătit ca un mare Senior prețul întreg al libertății și al refuzului de a se înrola – de fapt cartea se putea chema „Viața unui om liber”, pentru că, așa cum mi-a spus-o în repetate rânduri, lucrul de care se mândrea cel mai mult era faptul că a reușit să își păstreze statutul de „liber profesionist” într-o epocă a înregimentărilor.
De aceea singurătatea nu este decât consecința asumării responsabile a libertății, pentru Marino turma, spiritul de gașcă fiind forme de captivitate a spiritului. Adevărul înainte de toate, formula aceasta preluată de la stoici înseamnă pentru Marino constanță cu tine însuți, consecvență ideatică și morală. El refuză falsitatea apocrifă și denunță de multe ori acele “minciuni frumoase” pe care alți autori de jurnale le-au concoctat.
Pentru mine aceasta este cartea “cea mai liberă” dintre toate cărțile pe care le-a scris, pentru că spune adevărul crud și ne-fardat despre cele mai importante figuri din cultura română poluată de o viață literară (profund mioritică) plină de bârfe, megalomanie și imbecilitate.
Mulți au etichetat notațiile lui Adrian Marino drept „ranchiunoase” sau răuvoitoare, deși acestea au fost făcute cu luciditate și cu responsabilitate. Marino de fapt își exercită dreptul său fundamental de om liber, acela de a vorbi liber, de a se exprima liber (în pofida neplăcerilor pe care le-ar putea cauza grupurilor de interese culturale de la noi). Faptul că ceea ce spune “deranjează” poate fi acceptat, dar indiferent cum ar fi de „ofensați” cei despre care vorbește, acestea sunt opiniile sale, ele trebuie nu doar acceptate și comentate „publicistic” și jurnalistic – ele ar trebui discutate, problematizate, nu pentru că vin din partea unui important om de cultură, ci pentru că vin din partea unui intelectual adevărat. Pentru Marino modus credendi este modus vivendi, ca un mizantrop autentic, el expune lichelismul, cabotinismul, parvenitismul și slugărnicia – cei care se “simt” vizați de spiritul său critic nu fac decât să își recunoască defectele.
Marino propune un mod de viață, un mod de a fi în cultură prin care “valorile teoretice” devin expresii subiective. El este (refuz trecutul, pentru că tocmai prezentul și viitorul sunt importante în acest context) o manifestare a teoriilor pe care le-a cultivat toată viața. Marino a trăit (și trăiește în continuare prin spiritul său) așa cum a gândit. Dacă pentru unii gândirea sa poate părea “răuvoitoare” sau “nedreaptă”, acesta este un fapt secundar.
De-mistificarea la care recurge Marino este o formă de de-mitizare benefică, iar refuzul falsificării și al falsității trebuie perceput ca un efort ideatic și nu ca un gest personal, uman. Cartea nu este altceva decât un manual de scepticism, un praxis cultural al criticismului, fundamental întemeiat în valorile teoretice ce decurg din filosofiile libertății – libertatea de opinie fiind esențială.
O libertate de expresie scump plătită, după cum constată chiar Marino, prin conspirația tăcerii așezată ca o barieră în calea ideilor pe care le susținea. Cine a avut (și are de pierdut)? Nu clicile culturale, nu pseudo-elitele literare sau coteriile politice, ci comunitatea noastră în ansamblul ei.