Eminescu să ne purece!

 Pentru Noica Eminescu era „omul deplin” al culturii noastre, un fel de ființă semidivină, în timp ce camaradul său, Mircea Eliade, îl valoriza drept „întruparea cerului şi pământului românesc”. Pentru Nicolae Iorga „Luceafărul” poeziei româneşti era „expresia integrală a sufletului românesc”, iar academicianul eminescofili Dimitrie Vatamaniuc îl descria drept „coloana infinită a spiritualităţii noastre naţionale”.

Datorită acestor formule encomiastice ne vine greu să acceptăm că Marele Om era alcoolic și că fusese diagnosticat de manie acută delirantă, că „Poetul nepereche” al românilor suferea cel mai probabil de sindrom bipolar. De altfel și fratele său mai mare, Șerban, avea simptome ale unei boli mintale, iar fratele lor Niculae chiar se va sinucide.

E bine că avem eminescologi și specialiști în eminescologie, că s-au publicat zeci de volume cu manuscrisele Poetului național, dar ar fi și mai bine să-l privim pe Eminescu ca pe un om în carne și oase, cu calități și defecte.

Fiind un om al vremurilor sale, educat într-o perioadă a naționalismelor europene, este firesc să acceptăm că Eminescu era un naționalist și un xenofob sadea. Ceea ce nu-l împiedica pe Marele poet al neamului românesc să folosească înjurătura sa favorită care era: „futu-i neamul nevoii”! Acest „Român Absolut” nici nu-și ascundea ura față de străini, o spune într-o poezie patriotică: „Cine-au îndrăgit străinii, mânca-i-ar inima câinii”. Iar antisemitismul lui este pretutindeni în publicistică. Articolele sale conțin nenumărate referințe la „canalia dominantă, neromână”, românii fiind exploatați „de ovrei, de grec, de rudele pân ‘ntr-al şaptelea neam al d-lui C.A. Rosetti şi Flevas, veniţi de alaltăieri din Ţara turcească”. Pentru Eminescu, școlit într-o Vienă antisemitică, părea firesc să descrie evreii ca pe un „element parazit”, că „izraeliții”, cum le zicea ei, fac doar speculă și camătă, că o societate mai bună ar apărea dacă acești exploatatori ar dispărea.

Cu toate acestea, Mihai Eminescu s-a născut cu numele de Eminovici, tatăl său Gheorghe Eminovici era un căminar, adică un agent al fiscului care strângea taxele pe băutura alcoolică, despre care se spune că vorbea „mai mult ruteneşte” decât românește. Deși noi idolatrizăm numele de „Eminescu”, știm că la gimnaziu își zicea Emineanu, iar numele actual l-a primit în 1866 când Iosif Vulcan, îi schimbă identitatea fără să-l întrebe, pentru că directorul revistei Familia de la Oradea avea propriul său program naționalist, unde nu se potrivea un nume cu sufixul „ovici”. Românizarea sa forțată a descendentului Iminovicilor din Blaj nu le scăpase contemporanilor săi, Slavici îl ironiza chiar cu porecla „Turcule” (pentru că prenumele „Emin” este specific turcesc). Călinescu obseva și că, după mamă, Eminescu era rus.

Chiar nu ar trebui să conteze originile etnice, însă aceste „detalii” onomastice nu-i împiedică pe protocroniștii de la noi să susțină că „emin” este un termen vechi tracic și că Eminescu ar fi fost descendentul lui Burebista!

Aici ajungem aberațiile eminescomaniei. Diverși adepți ai teoriilor conspirației de extracție dacomană sunt convinși că moartea poetului produsă în casa de sănătate a doctorului Şuţu, care era un spital pentru persoanele alienate mintal, a fost o conspirație globală, pusă la cale de Oculta iudeo-masonică.

Procesul începuse mai devreme, dar în 1883, la numai 33 de ani, poetul o luase razna, cel mai probabil din pricina sifilisului, care făcea ravagii printre intelectualii europeni la acea vreme - chiar și idolul său, Schopenhauer, a murit din aceleași pricini (de altfel și Nietzsche și Baudelaire, ca și mulți alții). De fapt internarea sa la Oberdöbling, unde se practicau cure anti-sifilitice, este dovada clară a bolii, printre tratamentele pe care Eminescu le-a făcut și în țară se numărau injecțiile cu mercur, prescris în toate cazurile de infecție luetică. Și la autopsie picioarele sale erau acoperite cu ulcerații cronice.

Doar noi mai credem în mitul desăvârșirii acestui foarte talentat conațional, orice afirmații negative la adresa lui Eminescu fiiind „escrocherii evreiești”. Conspiraționiștii mioritici, însă, nu se tem să susțină că poetul a fost otrăvit de către conspirația mondială a „Ocultei” masonice, pentru a-i fura descoperirile științifice extraordinare, printre care se numără teoria relativității, care i-ar fi fost „pasată” lui Einstein pe ascuns. Unul dintre promotorii acestor aberații este fostul primar al Clujului, devenit din politician specialist în fizică cuantică. Acesta declara public că Einstein era un „handicapat” care l-ar fi plagiat pe Eminescu, că serviciile de spionaj germane ar fi copiat manuscrisele Poetului și le-ar fi transmis taman lui Einstein în Elveția.

Acești eminescopompi găsesc în poezii precum „La Steaua” („La steaua care-a răsărit/ E-o cale-atît de lungă,/ Că mii de ani i-au trebuit/ Luminii să ne-ajungă”) dovezi că el ar fi descoperit viteza luminii, iar în „Scrisoarea I” sunt indicii că ar fi descoperit teoria despre expansiunea Universului („Dar deodat-un punct se mișcă... cel întâi și singur. Iată-l Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl!…”).

Din păcate realitatea este cu totul alta. Cunoștințele despre fizică și matematică ale lui Eminescu erau, după cum remarca George Călnescu, la nivelul unui „diletant”, care conspecta sârguincios de prin diverse cărți de popularizare a științei. În onestitatea sa admirabilă recunoștea el însuși că nici măcar nu ştia „tabla pitagoreică”, adică nu știa tabla înmulțirii. 

Eminescu a fost într-adevăr „student”, timp de vreo trei ani la Viena și apoi la Berlin. Dar, pentru că nu avea diplomă de bacalaureat, nu se putea înscrie la facultate, deci nici nu avea dreptul să dea examene. Așa că a dus o viață de „student audient”, ducând o existență de dolce farniente pe banii căminarului Eminovici. Între 1872 și 1874 ajunge student la Universitatea Humboldt din Berlin, de data aceasta pe banii statului, fiind angajat „pe pile” la ambasadă, dar nu-și trece examenele. În aceeași perioadă Maiorescu, care voia să îl facă profesor universitar de filosofie, îi dă 100 taleri de aur ca să-și ia doctoratul, dar poetul îi cheltuie probabil pe plimbări la iarbă verde cu Milly. Predispoziția pentru vagabondaj și viața de pierde vară începuse din vremea că fugise cu trupa de teatru „Pascali”, unde era și actor, sufleur și iubitor de actrițe cărora le dedica poeme.

Toate acestea nu îi disuadează pe eminescoduli să creadă că referințele la „stelele negre” din versurile sale obscure sunt descrieri ale gãurilor negre, că poeziile lui ar conține calcule ale vitezei luminii sau ar fi anticipat teoria Big-Bang.

În mod real tot ce a publicat „Marele” scriitor național în timpul vieții a fost un volumaș de poezii, apărut în 1884, ce conținea 63 de poeme, multe dintre ele republicate. Știm din memoriile lui Maiorescu cu poetul era deja dus cu capul și că, vâzând volumul, a trântit cartea pe jos pe vremea când era internat la azilul din Austria. Pe bună dreptate, pentru că unele dintre aceste „mari poeme”, cum ar fi „Somnoroase păsărele”, sunt niște copilării, iar altele, cum este „Pe aceeași ulicioară…” sunt simple romanțe versificate, numai bune de cântat la nunți și sindrofii. În aceeași veme Nietzsche publica „Die fröhliche Wissenschaft” și Lev Tolstoi scria „Război și pace”. Apăruseră deja „Moby Dick” al lui Herman Melville și „Pride and Prejudice” scris de Jane Austen, precum și Crimă și pedeapsă al lui Dostoievski și David Copperfield al lui Charles Dickens.

Eminescianita cronică, de care suferă cultura noastră, produce mai mult rău decât bine pentru că ne creează o imagine falsă despre noi înșine. Pentru unele dintre aceste aberații este de vină chiar Eminescu. Știm dintr-o scrisoare adresată de către C. Popasu lui Maiorescu că Eminescu nu doar că „boteza” personalul medical din spitalul vienez unde era internat, dar și că perora despre vechimea limbii române , care ar fi fost „urmaşa celei dacice”, cea mai veche de pe pământ. Elucubrațiile lui Eminescu, desigur, au devenit idei „normalizate” de către dacopați.

E adevărat că „Arheul” culturii noastre era preocupat de nenumărate științe ale vremii, dar nu a descoperit el toate ideile modernității. Caietele sale de notițe, care erau pline de traduceri aberante din sanscrită, ecuații matematice fără noimă și felurite panseuri sunt doar niște fițuici. Așa cum reiese din Manuscrisele publicate de Academia română, Eminescu avea obiceiul de a copia cuvânt cu cuvânt textele pe care le citea. Unul dintre acestea îi aparținea medicului și naturalistului german Julius Robert Mayer, care, într-adevăr făcuse studii despre termodinamică, ale cărei legi au fost enunțate de Hermann von Helmholz cu care studiosul botoșănean făcuse cursuri la Berlin. 

Din păcate gonflarea lui Eminescu, fiind făcută din aceste manuscrise, nu era însoțită de avertismentul că fiul căminarului prelua informații și texte care îi plăceau. Acest lucru a dat permis tot felul de bazaconii, astfel că un general ieșit la pensie preocupat de criptologie susținea chiar că a „spart Codul lui Eminescu”, care ar conține nici mai mult nici mai puțin decât aplicaţii ale şirurilor Fibonacci!

Codul lui Eminescu este, din păcate, foarte ușor de descifrat. Chiar și exegeții cei mai fideli, cum este Dumitru Caracostea, au observat că unele poezii eminesciene, cum este sonetul „Veneția”, erau variațiuni și imitații, în acest caz după sonetistul german August von Platen‐Hallermünde. Cei care cunosc romanul „Die Epigonen” al lui Karl Leberecht Immermann, care apare în 1836, înțeleg de ce scria Eminescu în aceeași cheie despre „scripturele române” în poezia intitulată… „Epigonii”. Iar dacă citim versurile din „Floare albastră” nu putem să nu vedem legătura cu romanțul lui Novalis, „Heinrich von Ofterdingen”, apărut în 1800 și transformat de Wagner în 1845 în „Tannhäuser”. Este sigur că Eminescu fusese familiarizat cu aceste opere și că, în studenția sa pierdută de la Viena și de la Berlin, le-a interiorizat. De altfel contemporanii săi și-l amintesc ca pe un tânăr purtând după el un geamantan „plin cu cărți nemțești.

Astfel că celebrul motiv al stelei care se stinge și care pare o descoperire epocală este preluat de la un poet elvețian de limbă germană pe nume Gottfried Keller, poem ce era un lied extrem de popular în epocă. Știm că Eminescu asculta „manelele” din acele vremuri, că fredona cântece despre Barbu Lăutaru și, foarte probabil, poetul predispus la cântece de of și jale îngâna aceste versuri în timp ce își scria propriile capodopere. Iată cum sună: Siehst du den Stern im fernsten Blau,/ Der schimmerernd fast erbleicht?/ Sein Licht braucht eine Ewigkeit,/ Bis es dein Aug' erreicht!”. Adică, „La steaua…”.

Nu a fost nicio conspirație globală menită să îi închidă gura, nu a avut loc nicio „internare forțată” care să îi închidă gura patriotului, pusă la cale de către serviciile de spionaj ale Austro-Ungariei. Presupusa „sechestrare” a Poetului național, care s-ar fi produs tocmai când s-a semnat acordul dintre România și Austro-Ungaria era doar o coincidență. Nu exista un tratat secret prin care Regele Carol I a fi fost forțat să îl ucidă, deși este adevărat și că Eminescu a strigat în cafeneaua „Capsa”, cu revolverul în mână, că Regele trebuia împușcat. Era o perioadă în care poetul intra în restaurante, unde consuma alcool după care pleca fără să plătească, agresa femeile pe stradă și umbla cu pistolul pe ulițe amenințând în dreapta și stânga.

Moartea sa, în fatidicul an 1889, a fost datorată infectării unei răni la cap, fiind lovit cu o piatră de către un alt bolnav mintal. 

Deși unii deliroizi contemporani, cum a fost fantomatica Ligă a Scriitorilor din România care susținea canonizarea lui de către Biserica Ortodoxă, îl văd ca pe un etalon al „spiritului national-ortodox"”, „Sfântul Eminescu” a trăit cu nevasta lui Ştefan Micle, rectorul Universității din Iași, care nu era nici ea ușă de biserică, amantlâcurile ei cu Caragiale fiind de notorietate în epocă - Eminescu îl căuta la un moment dat pe dramaturg cu pistolul încărcat, hotărât să îl împuște. Veronica Micle, care era la Viena ca să se „caute de o boală de piele”, era doar una dintre femeile care i-au picat cu tronc „studentul” Eminescu, deja vedetă în presa culturală din Principate, scria versuri dedicate unei necunoscute Marta „cu capul blond”.

Nici iubirea lui pentru alte femei măritate, cum era Mite Kremnitz bănuită că era „agent secret” nu îl califică pentru sfințenie, dar nici nici atitudinea lui față de femei nu era cea mai „nobilă”. O dovadă mai bună decât versurile din „Veneră și Madonă” nu avem: „Te-am văzut, femeie stearpă, fără suflet, fără foc…” Misoginismul lui era, ca și majoritatea ideilor sale filosofice, preluate de la Arthur Schopenhauer. Tot de acolo împrumutase și fascinația pentru Buddha Shakyamuni și pentru filosofia suferinței.

Trebuie să îl vedem pe Eminescu ca pe unul dintre poeții romantici ai epocii sale, un „romantic întârziat” și chiar secundar. În fond versurile sale abia dacă se ridică la nivelul unei stilistici deja depășite la finalul secolului XIX. O recunoaște chiar el: Nu mă-ncântaţi nici cu clasici/ Nici cu stil curat şi antic/ Toate-mi sunt de o potrivă,/Eu rămân ce-am fost: romantic.”Ne vine greu să recunoaștem, dar nu era nici măcar „cel mai mare” poet din perioada respectivă. Dacă ne gândim Eminescu era contemporan cu poeții blestemați (Verlaine sau Mallarmé), că erau deja publicate versurile lui Walt Whitman și că lumea cunoștea poeziile lui William Butler Yeats sau că Edgar Allan Poe era celebru, nu mai avem motive de mândrie excesivă.

Risipindu-și talentul într-o publicistică pusă în slujba Partidului Conservator, redactorul șef de la „Timpul” a fost un om al epocii sale, preocupat de naționalism, implicat în proiectul pan‐românesc. Contemporan cu războiul de independență și martor la proclamarea în 1881 a regatului numit România, Eminescu este doar atât, un poet și ziarist al epocii moderne.