marți, 3 iunie 2014

Don Juan de Cluj, sau insuportabilul miros al sinelui


Cum ar fi fost dacă don Juan nu s-ar fi plimbat pe malurile Tarragonei, ci pe malurile Someșului; dacă nu ar fi luat masa prin birturile din Sevilla, ci ar fi adăstat pe la Arizona ori Croco; dacă nu se oploșea prin Plaza España, ci prin Piața Păcii ori dacă nu ar fi locuit prin preajma palatului Alcázar, ci ar fi locuit în blocurile paralelipipedice din Mănăștur? Cel mai recent roman al lui Ovidiu Pecican (Noaptea soarelui răsare, Cartea Românească, 2014) oferă cititorului tocmai promisiunea unui astfel de răspuns neașteptat. Clujul medieval și Clujul bețivilor pare a fi locul ideal în care să ne întâlnim cu un demn urmaș al celebrului libertin creat de călugărul mercedarian Tirso de Molina. Povestea lui Pecican pare autobiografică, eroul este istoric, are vârstă apropiată de vârsta autorului și chiar o biografie similară.
Dar istoria aparent autentică declanșată de pățaniile amoroase ale lui Eduard Dragodan, personajul principal al acestui roman cu tentă erotică, nu e decât o capcană. Autodeclarat „libertin” după ”modelele în vogă”, eroul lui Pecican e, însă, mai aproape de un libertinaj parodic decât de tragic. Chiar dacă, în mod explicit, modelul lui Eduard este eternul „consumator de nuri”, „personajului vagant” Casanova, pentru care nu există dragoste, ci numai mecanică sexuală, „explorări” și „sondaje” erotice, reușitele sale sunt mediocre. El „dă iama” printre bibliotecare și profesoare de liceu, librărese și doctorițe de dispensar, este un „seducător de navetă”. Deambulările eroului prin trenurile decrepite ale comunismului, aventurile profesorul de istorie navetist care are primul amor „între două gări minuscule”, cu o doctoriță dintr-un dispensar aflat „pe rută”, sunt expresii ale unei inconsistențe profunde.
Deși este „centrul universului” mai multor femei, dinamica eroului cu fiecare dintre aceste aventuri este una a explorării și, mai ales, a exploatării reciproce; el le „livrează” fluide și „colectează” senzații, își extrage energia necesară pentru a mai supraviețui încă o zi. Cu toate că, aidoma oricărui „cuceritor”, Dragodan face „clasamente” și „categorii” în care își plasează amorurile în funcție de „tipologii”, taxonomiile lui sunt numai în funcție de caracteristicile corporale. El duce o viață lipsită de profunzime, lipsită de sens. Chiar și când își trece în revistă viața și o face prin intermediul amorurilor: de la prima iubire din copilărie, Rufi (Eufrosina?), printr-o suită de Antonii, Ortanze și Gheorghine, până la cea mai recentă „captură”, totul e o suită de eșecuri. Convins că nu există femei care „să nu aibă ceva atractiv”, găsește peste tot oportunități pentru avansuri erotice și jocuri amoroase, mai mult sau mai puțin depravate, de toate vârstele și toate profesiile. Dar, dincolo de aceste aparente reușite, el nu este neapărat un desfrânat sau destrăbălat moral, cât, mai curând, un om fără repere.
Aceasta pentru că Eduard nu este numai seducător patologic și un afemeiat incurabil, ci un imitator al unor comportamente masculine fictive. El își compune o mască, o iluzie de masculinitate mai ales pentru că nu știe care este „rolul unui bărbat”. El fie crede că bărbații „sunt creația femeilor”, fie joacă un rol inspirat din personaje de cinema, precum Clark Gable și Eroll Flynn. Aceasta pentru că nu i-a explicat nimeni „codurile” meseriei de bărbat. Eroul trăiește în umbra unui tată absent, un tată văzut ca un „zeu”, iar fiului îi este imposibil să îl imite. Un alt bărbat în umbra căruia se dezvoltă Dragodan este fratele mai mare, Dinu - rocker și băiat cu succes la femei. Suita de bărbați absenți din viața lui Eduard este completată de imaginile multiplilor bărbați defecți din jur: soți bețivi, prieteni banali, amici lipsiți de calități. Nici nu e de mirare că Dragodan își compune o persona, el devine un satir modern, un monstru urban, care, ca într-o fișă medicală, suferă de satiriazis. Eduard este condus de un apetit sexual incontrolabil, „schimbă fluide”, „explorează văgăuni și protuberanțe”, niciodată mulțumit. Referințele la „satyr”, daimonul care îi bântuie viața, sunt atât textuale, cât și meta-textuale; aici trebuie remarcate excelentele planșe alb-negru, realizate de Alexandru Pecican, în care apare recurent minotaurul/ satir, bărbatul semi-animalic, mereu înconjurat monstruozitate.
Dar, aidoma celorlați satiri, Dragodan este esențialmente un fanfaron, lăudăroșenia fiind și ea o trăsătură donjuanescă. La el sfidarea nu reușește să ajungă instrumentul rebeliunii sau al protestului politic, e limitată la lungi lamentări. Pentru că Eduard e un Iov al suferinței din amor; de-a lungul întregului roman el își încredințează prietenilor toate problemele, le întoarce pe toate părțile și discută la nesfârșit fiecare detaliu aparent nesemnificativ. Tuturor le pune problema sa fără răspuns: „plăcere fără responsabilitate sau reglare socială a conturilor”? Răspunsurile sunt diverse și divergente. În timp Sever, vărul său „expert în logodne” îi oferă un răspuns moral, Sabin e prietenul care îl ghidează cinic. De fapt Sabin este un fel de Leporello al lui Eduard, o oglindă primitivă în care acesta își vede pornirile. Sabin chiar descrie istorii sexuale dintre cele mai deșuchiate, iar o întâmplare remarcabilă, demnă de o istorie a sexualității în comunism (încă nescrisă!) este episodul în care doamna Fazekas, soția milițianului din vecini, în îngurgitează în organul ei sexual cu totul. Dar problemele lui Eduard sunt și de factură metafizică, războiul lui cu Dumnezeu fiind la fel de vechi ca lupta lui El Burlador cu Creatorul. În monologurile interioare ale eroului revin, recurent, legile lui Moise, principiile din Codul lui Hamurapi și alte principii morale și etice. El se simte „maimuțoi al Părintelui ceresc”, iar Imberia este Elvira lui Dragodan, e „blestemul” destinului, pedeapsa pentru inconsistența existenței.
Viața lui Dragodan este un paradox. Nimic din ceea ce îl descrie, nu îl caracterizează. Aparent Dragodan este un misogin pur sânge. Femeile sunt pentru el „capcane vivante”, ființe ambivalente și disimulante, de aceea el nu oferă iubire, ci numai „explorează”. Această paradoxală determinare transpare dintr-o rapidă interpretare antroponimică. Pentru a-l înțelege pe Eduard Dragodan putem să recurgem la o caracterizare bazată pe valențele numelui său. Eduard, care înseamnă în engleză păzitorul bunăstării, în timp ce Dragodan este un nume compus din „dragoste” și „dăruire”, este un nume contradictoriu. Personajului nu oferă nimic, nu dăruiește nimic, nu își asumă nimic. Aici titlul cărții devine și el sugestiv: Noaptea soarelui răsare e un titlu oximoronic, la fel de absurd ca și viața personajului principal: el este „mulțumit, dar deprimat”, deopotrivă plin de pasiune și dezabuzat. Noaptea răsăritului redă dubla determinare a unei existențe imposibile.
Prins între două condiționări majore, cea erotică și cea thanatică, eroul e captiv într-un destin ineluctabil. Prima condiționare a personajului este thanatică. Dragodan își descrie identitatea de istoric printr-un paralelism macabru cu activitățile unui gropar (sau, mai degrabă, al unui taxidermist). „Datoria” istoricului, crede el, este aceea de a spăla morții, de a-i vopsi și de a-i pregăti pentru expunerea într-un muzeu de ceară. Nici existența sa erotică nu este foarte limpede; chiar relația cu Imberia, poreclită Imberosa, Macarona, dar și Trichineloza, e ambivalentă. Aceasta nu numai că îl anunță că va poartă copilul, dar îi dă partenerului ei de sex tranzitiv și o boală venerică. Pentru că nu poate ieși din această capcană, Eduard își recunoaște eșecul: „îmi dau demisia din condiția de bărbat”.
Pe acest palier Eduard e mai degrabă „Dom” Juan, un apropiat al personajului lui Molière, o ființă care problematizează încontinuu despre consecințele psihologice ale comportamentului său. Prins între condiționările sistemului politic, imposibila putere, neîmplinita sexualitate, neputința credinței și disprețul față de obligațiile sociale, erolul lui Pecican trăiește acut drama lipsei de identitate. Lipsa lui de identitate etnică (amestec de fanarioți și migratori) este doar marcajul exterior al lipsei sale de identitate și consistență interioară. Dragodan își pune mereu mari întrebări, întrebări în fond fără răspuns. Dar cea mai dificilă întrebare, pe care și-au pus-o bărbații de când lumea, este și întrebarea la care profesorul muieratic nu găsește dezlegare. Dar problematica explicării feminității, la care nu a răspuns nici bunul doctor Freud, și la care nu pare a reuși să răspundă prea-bunul prozator Pecican este: „ce (naiba mai) vrea (și) femeia asta?”. Răspunsul îl oferă chiar „Imberosa”: „am nevoie de un tată pentru copilul meu”.
Marea dilemă psihologică a lui Dragodan este aparent banală. Una dintre iubitele sale pasagere a rămas însărcinată. Ca într-un episod de film de „serie B”, Imberia rămâne gravidă. Eduard ezită să se căsătorească, iar femeia îi cere să-și recunoască progenitura. „Imberia rămâne gravidă”, aceasta pare să fie tema centrală a unui roman care vine în continuarea firească a volumului scris de Ovidiu Pecican în 2006. Desigur, și o parte din mizerabilismul tranziției, cu dinamica dintre eroul principal și personajul feminin central, sunt integrate și în acest nou roman.
Aici este singurul reproș pe care i l-aș putea aduce autorului – reluarea unor locuri comune din propriul instrumentar. Ancorarea într-o României a tranziției este nefericită și, uneori, prea schematică, în detrimentului realismului narativ. Un exemplu de suprasimplificare a istoriei recente îl găsim în comentariile despre naționalismul primarul orașului numit „Năsturescu” - aceasta în vreme Președintele României este... „Puțescu”. Pentru mine segmentul cel mai relevant pe care Ovidiu Pecican ar fi putut să îl exploateze era cel al comunismului. Dacă alegea să își mențină personajul în „epoca de aur” am fi avut un roman unic, acela al lui Don Juan în comunism (idee asupra căreia clamez drept intelectual!). Pentru că viața sentimentală din perioada ceaușismului târziu, precum și natura conflictuală a relațiilor dintre bărbați și femei într-o societate aparent egalitaristă rămân filoane narative majore și insuficient exploatate.
Cu toate acestea, trebuie spus că „Noaptea soarelui răsare” nu este continuarea unui roman deja confirmat, ci un volum de proză de maturitate, care îl confirmă pe Ovidiu Pecican în categoria scriitorilor stăpâni pe tehnicile lor narative, cu remarcabile abilități de inovare. Așa este capacitatea sa de a rescrie un loc comun al imaginarului contemporan în ceea ce privește dinamica sexualității din trecutul comunist, pe marginea avortului. Tratată extensiv de către sociologi și cineaști, această temă care s-a suprapus peste tragediile reale cauzate de sutele de mii de avorturi din epocă, a fost adeseori prezentată unilateral. De multe ori m-am întrebat cum se vedea problema avortului din perspectiva bărbaților, iar Ovidiu Pecican oferă această răsturnare de ochean spre gândurile unui bărbat a cărui viață sexuală are un impact asupra mai multor femei, unele dintre ele murind în urma avortului, altele exploatându-i slăbiciunile și utilizând sarcina ca pe o capcană matrimonială. O altă calitate a scrisului lui Ovidiu Pecican este abilitatea de a transforma episoade banalizate în secvențe aproape suprarealiste. Așa se întâmplă în scena rememorării unei foste amante, Georgiana, al cărui copilul avortat îi bântuie visele.
Altă calitate găsim în secvențe de autentic roman erotic, cu descrieri nuanțate ale „explorărilor reciproce”, cu întâlniri și amantlâcuri dintre cele mai palpitante. Important este, mai ales, faptul că descrierile senzuale nu sunt niciodate vulgare. Scrisul erotic al lui O. Pecican este, paradoxal, la limita pudicului de multe ori. Atunci când personajele înjură, autorul folosește puncte puncte marinprediene. Iar atunci când ne povestește detalii din dinamica sexuală o face cu cea mai mare politețe, cu multe volute și cu precauții aproape adolescentine. Iată un mic „arsenal” lingvistic - „dezagreabila mătăsică”, bărbatul „avansează” în ”spațiul ei intim”, „exploarează” sau se „inserează”.
Remarcabil este că, după nenumărate aventuri erotice și situații încărcate de un realism aproape naturalist, finalul apoteotic ne duce într-o secvență care confirmă forța unui prozator fantast. Suit într-un balon fabulatoriu, personajul se înalță deasupra orașului și deasupra omenirii, plutind aidoma unui alt ticălos care evadează din condiția sa, Hans Pfaal, voind să scape de destin. Periplul lui Dragodan nu se încheie cu o soluție, ci cu o poezie, cu un fel de psalm mioritic întors pe dos, un imn parodic al cărui final ne oferă și cheia intepretativă: „Mirosea a mine însumi. De nesuportat”. Eroul care fugea de captivitatea relațională este, de fapt, captiv în sine însuși. Iar din această captivitate nimeni nu are scăpare.

2 comentarii:

Blogger Alexandru a spus...

Salut! Am vizitat blogul tău şi mi-a plăcut foarte mult ce am citit. Am devenit abonat la el şi doresc, dacă ai bunăvoinţa, să devii şi tu un abonat la blogul meu. :D

http://onlyoneaveragejoe.blogspot.com

29 septembrie 2014 la 22:34  
Anonymous Masini de inchiriat Bucuresti a spus...

Am gasit aici o multime de lucruri interesante m-am abonat si eu.

7 februarie 2017 la 10:02  

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire