Cu sufletul la gură sau cu sufletul pe masă

Nu am vrut să citesc memoriile lui Valeriu Anania pentru că, în momentul apariției lor, nu reprezentau decât un instrument de ofensivă publică față de dezvăluirile din dosarul ”Apostol”. Când am început, însă, să citesc voluminoasa carte, inițial căutând informații despre alegerile pentru Patriarhie, am rămas captivat de lectură. Intitulat simplu “Memorii” (Polirom, 2008), amintirile lui Valeriu Anania (mitropolitul Bartolomeu al Clujului pentru neavizați), este orice numai lipsit de complexitate nu este. Valeriu Anania, care va împlini în martie 89 de ani, este el însuși o personalitate complexă, nu doar omul care a dat limbii române o nouă versiune a Bibliei, ci și dramaturgul remarcabil și lider al BOR.
Valeriu Anania şi-a asumă un mare risc publicând acest volum de “Memorii”, pentru că întrebarea rămâne aceeași: ce l-a făcut să își pună sufletul înaintea cititorilor? În Evanghelia după Matei (7:6), Christos le dă ucenicilor un îndemn destul de brutal: “Să nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare”. De ce brutal? Pentru că, într-o cultură unde mâncarea cărnii de porc era o profanare a credinţei, avertismentul cu porcii constituie o ameninţare cu tot ce poate fi mai dezgustător pe lume. Și care este mărgăritarul omului, altul decât sufletul? Sufletul este cel mai de preţ mărgăritar al nostru, cel mai sfânt lucru pe care îl are un om, iar uneori este nerecomandabil să ne arătăm sufletul dinaintea celor care nu ştiu să îl preţuiască, pentru că vor folosi defectele noastre (mari sau mici) pentru a mânji chiar şi calităţile de care dispunem.
În fața dezvăluirii de sine a lui Anania nu pot să mă simt decât ca un porc înaintea unui mărgăritar. Cartea, care are mai multe paliere şi este scrisă în mai multe contexte – de unde şi impresia de vitraliu al unei personalităţi complexe – face un singur lucru, ne deschide ușa în tainițele sufletului unui om. Strict tehnnic vorbind, avem în centrul poveştii un jurnal pe care Anania, ajuns în America, după ce a plecat din Glăvile Vâlcei, îl concepe cu „ochii pe calendar”. Această primă parte, încheiată în 1974, înainte de revenirea în ţară din America, este urmată de a doua după 30 de ani, probabil scrisă la Nicula. Între acestea mai există un interludiu, scris între decembrie 1970 şi iunie 1971, cu autenticitatea notaţiei cotidiene, marcând experiența Hawaiiană a eroului. Iar finalul cărţii devine un portret în timp a patru patriarhi. Începe cu Patriarhul Justinian, umanizat şi plin de bunătate creştină, continuă cu Patriarhul Iustin şi aplecarea acestuia pentru coniac, pe care Anania îl învaţă cum să ţină cădelniţa în mână, trece pe la Teoctist Arăpaşu în toată splendoarea sa de patriarh în vremea revoluţiei şi se încheie cu „întronizarea” lui Daniel (despre care părintele Cleopa îi şopteşte că e „aşa cum l-a făcut mă-sa”!).
Aici trebuie spus că, de fapt, nu avem de-a face cu un jurnal, ci mai degrabă cu un roman. Un roman construit în jurul unui singur personaj, care trece printr-o sumedenie de peripeţii, cu răsturnări de situaţie şi cu transformări nebănuite de caracter. Acest personaj, acest erou aproape picaresc, este însuși Anania. Pe tot parcursul cărții asistăm la transformarea lui Valeriu în Vartolomeu şi apoi suntem martori la devenirea lui în Bartolomeu. Tânărul care fusese chelner la mesele bucureştenilor, ajunge consilier patriarhal, decan de facultate teologică, pușcăriaș în mai multe rânduri, eroul al grevelor studențești, călugăr, misionar în America, episcop și apoi mitropolit. Stendhal nu putea să inventeze o asemenea poveste mai bine. Pentru că personajul pe care îl urmărim este de un tragism fără limite. Supus hybris-ului istoriei, Anania este o dovadă vie a ceea ce spunea Noica despre istorie şi despre eforturile ei de micționare peste fiinţele umane. Prins în propriul destin, Vartolmeu este forţat aproape să devină Bartolomeu.
Aflată la limita autobiografiei ficţionale, cartea lui Anania se citeşte cu sufletul la gură, ca un roman de aventuri. Eroul trece graniţa fraudulos, înfruntă puterea politică sau bisericească a vremii, asistăm la neaşteptate răsturnări de situaţie, apar pistoale şi gloanţe (neutilizate, însă), iubiri ilicite (în repetate rânduri aflăm despre Demonul care îi aduce aminte de ochii maicii Artemia), şi călătorii fantastice (prin ţară sau străinătate). Există un episod remarcabil, când tânărul călugăr se predă singur autorităţilor, care îl urmăriseră prin toată ţara sau altul, eroic, când este prins de jandarmerie în Cluj și este dus pe jos, din sat în sat, pentru a fi predat jandarmilor din localitatea de domiciliu, iar traseul este descris ca într-un film de aventuri. De fapt la un moment dat cartea devine un amestec de roman de călătorii şi de aventuri – cu personajul principal, bineînţeles, tot Vartolomeu/ Bartolomeu. De exemplu unul dintre cele mai fascinante, aproape cinematografice, subcapitole din partea a II-a este cel intitulat „Un Cadillac pentru patriarh”. Aici Anania rememorează cum îi cumpără patriarhului Justinian un Cadillac din America, cu care traversează Oceanul, ajunge din greşeală în Anglia şi apoi vizitează întreaga Europă, din Dover, până la Bucureşti! Un alt argument pentru faptul că asistăm la un roman-biografic îl găsim în modul cum autorul vorbeşte despre propriile suferinţe din închisoare, uneori avem senzația că ni se relatează experienţele unei alte persoane. Această detaşare emoţională (care nu este dezimplicată, totuşi) denotă o puternică ficţionalizare.
Ca un adevărat romancier, Anania face portretele multor personaje dintre oamenii pe care îi întâlneşte, schimbând registrul memorialistic pentru cel caracteriologic (de fapt pe tot parcursul cărţii Anania schiţează câteva portrete memorabile, printre acestea numărându-se Arghezi sau Blaga). Din păcate, însă, unele portrete sunt pline de fiere şi resentimente, şi poate nu e întâmplător că portretul episcopului Victorin, căruia nu-i plăceau animalele, conține informația că acesta era îngrozit... de negri (în timp ce Bartolomeu însuși este filo-hamitic și iubitor de animale).
Aici trebuie să ne punem întrebarea dacă aceste memorii nu sunt cumva nişte memorii ficţionale – aşa cum au fost memoriile lui Herman Roseblat despre Holocaust sau cele ale lui James Frey despre droguri şi viaţa de vagabond, ori cele ale lui Castaneda despre experienţele şamanice. Pentru că, de multe ori, memoriile lui Anania sunt conflictuale cu memoriile altora despre el (unele menţionate chiar în carte).
Este celebru deja exemplul rememorării generalul Pacepa din Orizonturi roşii, unde afirmă că eroul nostru a fost subordonatul său ierarhic şi că avea ca misiune dezbinarea diasporei din America. Pe bună dreptate semnul întrebării persistă, din moment ce Vartolomeu, abia eliberat din Gulagul comunist (la numai câteva luni), este trimis cu arme şi bagaje tocmai în America, pentru a face pace (spune Valeriu) între biserica legionarilor lui Valerian Trifa şi cea a căldiceilor neimplicaţi ideologic. Acolo Anania îl impune episcop pe Victorin, despre care tot Pacepa spune că este agent al DIE, și pe care Ceauşescu îl numește disprețuitor„maimuţa cu costum”. În cartea lui Pacepa Ceaușescu vrea un agent cu cea mai bună acoperire, ca „ăla dinainte”, adică Anania, pe care îl face „colonel, poate chiar general”. Lui Anania i s-au pus în cârcă nenumărate acuzații. Unii l-au denunțat ca agent al Direcţiei de Informaţii Externe, aflat chiar în slujba şi slujind interesele KGB-ului, care se lupta în epoca aceea cu Biserica Rusă din America, prins între FBI şi Securitate, ziarista Mirela Corlăţan îl acuza pe Bartolomeu că ar fi fost „turnător” la Securitate sub numele conspirativ de „Apostol”, Grigore Caraza, în „Aiud însângerat”, spune că Anania ar fi fost „Ţurcanul Aiudului”, Nistor Chioreanu, în Morminte vii, susţine că Anania ar fi trecut de partea re-educării şi că ar fi devenit el însuşi un instrument al regimului, iar Ion Zubaşcu, cel mai aprig critic al lui Bartolomeu, spunea că acesta a fost torţionar la Aiud. A fost pregătit Anania „în hrubele Securităţii”? Nu știu, dar nu pot să pun la îndoială mărturia acestuia privind tortura „pe rangă” la care a fost supus de Enoiu şi gealaţii acestuia.
Extraordinar de puternice sunt momentele de sinceritate brutală şi abruptă faţă de sine însuşi din această carte. Sunt mai multe exemple, pe câteva le-am remarcat, şi acum mă voi opri la câteva pe care le consider relevante pentru relaţia despre care vorbeam, dintre mărgăritare şi porci. Pe de o parte, rămâne impresionantă paradoxala personalitate a eroului romanesc, acelaşi Anania, care este și se declară de dreapta, serveşte ca aghiotant al unui Patriarh cu vederi declarat de stânga – culmea paradoxului, un slujitor al Bisericii lui Christos apărând ideologia marxistă şi implicându-se în „lupta pentru pace”. Pe de altă parte, există în carte un episoade stranii, aproape de dedublarea psihologică. Așa este atunci când Anania trebuie să intre în legiune şi are ca obligaţie să postească până în momentul jurământului, dar el, tentat de un coleg, mănâncă o felie de slănină - în aceeași perioadă colegii îi spun, admirativ (!) „escrocul” pentru că reuşeşte să fie legionar pe ascuns şi model de străjer al lui Carol al II-lea pe faţă (de faptul unul dintre profesori îl şi apostrofează, intrebându-l când a fost sincer, ceea ce îl face pe Valeriu la 19 ani să se ruşineze). Mai târziu dactilografiază un curs rar (de Epidemiologie), pe care îl vinde cu preţ bun studenţilor care umblau după el „cu gura căscată”, pentru că Vartolomeu, călugărul, avea spirit de comerciant deşi era, în acelaşi timp darnic până la ascetism. Cu o seară înainte de mobiliza studenţii din Cluj îşi pune problema dacă nu cumva este un impostor (oare bine îmi şedea mie, călugăr, să pozez în erou de mase şi să mă las purtat de orgolii ieftine?) pentru ca, în dimineată celei de-a doua zi să devină un orator de neoprit (Am găsit sala arhiplină, am urcat la tribună şi am vorbit patru ore şi jumătate), devenind, după cum îl eticheta Scânteia vremii, „micul Căpitan al Daciei Superioare”. Cine este cu adevărat Valeriu Anania?
Unii dintre cei care au fost în închisoare împreună cu Anania îl acuză de trădare, în timp ce Valeriu susţine că dezicerea sa de legionarism ar fi fost întemeiată pe un raţionament religios, şi anume că între a fi legionar şi a fi creştin există o incompatibilitate fundamentală. De ce am putea să punem la îndoială autenticitatea acestei declarații? Este evident că Anania se leapădă de Garda de Fier pentru a rămâne creştin (sau în viață, ce mai contează), dar antipatia faţă de Horia Sima şi de legionarii instituţionalizaţi nu şi-o ascunde nicio clipă. A rămas legionar în străfundul sufletului? Probabil, numai că semnele acestei umbre a sufletului se vă prea explicit în carte. Este ceva rău că Anania a fost legionar? Au fost legionari şi Eliade, şi Noica, şi Cioran, şi ce-i cu asta?! Regretabil este atunci când Valeriu (acum deja Bartolomeu), citează aproape din Nae Ionescu și spune „Isus fusese, şi El, ucis de fiii propriului său popor”. Adică fără Pilat din Pont și alte considerente istorice.
De aici e doar un pas până la declaraţiile vădit antisemite din carte – care, deşi sunt disimulate, sunt mai puternice decât episoadele explicite de filo-semitism, cum ar fi cel în care Bartolomeu intră în casa unui cuplu mixt (de parcă ar fi fost cel puţin vizita la vameşul din Evanghelie). Episodul Lică Herşcovici, prezentat triumfal, nu acoperă derapajele antisemite. „Eram născut în Oltenia, provincie în care nu au existat niciodată evrei”!, spune Anania. Dintr-o dată, vedem Oltenia ca un spaţiu liber de evreitate, un fel de Paradis al românismului (adeseori Anania vorbeşte despre „Mafia oltenească” de care profită de multe ori). Or statisticile infirmă această declaraţie profund anti-semită, bunăoară în 1930, din cei aproape 800 de mii de evrei români, 407 erau în Vâlcea (în Olt 196, în Gorj 106), tot acolo unde, la începutul secolului, Samoil Teleki spune că a găsit o comunitate de aproape 30 de persoane şi unde istoria îi consemnează pe medicul Iuliu Baraş, lingvistul Lazăr Șăineanu sau pe revoluţionarul paşoptist Iosif Samitica. Chiar recensământul din 2002 numără 8 evrei în judeţul Vâlcea!
Un alt episod de mărgăritar dat la porci este acela al rememorării lui Richard Wurmbrand, acest „ins”, evreu convertit la creştinism, misionar de anvergură internaţională este descris de Anania în culorile cele mai sinistre. Iar a pune între ghilimele epitetul de erou pentru Wurmbrand sau a lega „simpatia” provocată de rănile din închisori şi „uriaşele sume de bani” pe care aceasta le-ar fi obţinut în urma expunerii suferințelor, ba chiar a contesta autenticitatea rănilor, este un moment care te face să te descumpănești, oricât de porc ai fi.
La fel, cartea este o dovadă că Anania a fost, este şi a rămas naţionalist. Omul care a condus greva din Clujul post-belic nu s-a schimbat. De exemplu părintele Andrei Scrima intră în colimatorul lui Anania, din raţiuni pur naționaliste, renunţarea la identitatea naţională este o trădare mai mare decât cea personală. Episodul din restaurantul american, unde Scrima spune că nu este român devine o justificare pentru a-l ”scoate din inimă cu silă”. În acest sens remarcabil este și dialogul, reprodus textual de Anania, dintre el şi securişti, cândva prin 1972. „Domnilor... am o psihologie complicată... E cert că eu şi dumneavoastră ne aflăm pe un front comun, acela al cauzei naţionale româneşti... acum vă las pe dumneavoastră să apreciaţi dacă legătura pe care mi-o propuneţi este în avantajul sau dezavantajul cauzei.” Care o fi fost ”cauza”, numai la Judecata de Apoi vom afla.
Dar ce știm sigur este că Anania a avut un destinul tragic şi convulsiv, încărcat de greșeli și de remușcări. Așa este faptul că îl convinge pe fratele său, Mitică, să devină legionar, şi acesta execută ani grei de temniţă, lucru pentru care Anania se simte, iarăşi, vinovat. La 15 ani este „recrutat” în mănunchiul de prieteni, etapă pregătitoare a intrării în Legiune, și sfârșește prin a fi etichetat de legionar, ducând în toate biografia sa crucea acestei decizii. În acest sens, ceea ce scrie Anania este o apologie, o justificare post-factum a acţiunilor proprii, o formă de a-ţi cere scuze pentru erorile tinereţii (cum face Augustin), sau o formă de a explica ce te-a dus în punctul fără de întoarcere. Prima parte a cărții este evident o „mărturie”, de fapt o confesiune de genul celei clasice a Fericitului Augustin, aşa cum Augustin regretă că a fost maniheu şi că i-au plăcut spectacolele de teatru, tot așa Anania recunoaşte că a greşit atunci când a fost atras de ideologia legionară. În altă parte, Anania povesteşte asemenea lui Rousseau, despre lucrurile de ruşine din existenţa lui, despre modul cum, prins în vârtejul grevei de la Cluj, trăia de fapt la limita sărăciei, cu o pereche de pantaloni compusă din două perechi stricate. Cu toate acestea, nici în ultima clipă nota de edulcorare nu lipseşte. Membru al frăţiei de cruce şi legionar cu acte în regulă, Anania își numeşte această perioadă „adolescenţa verzuie”. Nu prea merge aşa, ori e verde ori e roşie, dar verzuie nu poate să fie.
De fapt mecanism al sincerității pentru a deveni un mecanism salvator, trebuie să fie dus la limitele sale extreme. Iar Anania reușește să își develească sufletul înaintea noastră. Rămâne ca noi să alegem ipostaza în care vrem să ne situăm – aceea de experți în perle sau animale cu rât.