Maestro-lm de Bucureşti

Stelian Tănase face în Maestro (Polirom,2008) dovada că spiritul lui Caragiale nu-şi va pierde niciodată în România adepţii şi sursele de inspiraţie (negative sau pozitive). Tănase este un urmaş al lui Caragiale (tatăl) prin limbaj şi prin faptul că personajele sale sunt la limita urbanităţii, extrase fiind din cea mai joasă existenţă citadină, şi un descendent al celuilat Caragiale (fiul), prin abilitatea extrardinară de a pune în contexte fantasmatice derizoriul existenţei într-un Balcan veşnic pe muchie de cuţit. Totul are loc la extreme în acest univers sau, după cum spune Tănase "La Bucureşti nimic nu e sigur".
Cartea începe abrupt, cu o frază brutală, a cărei vulgaritate nu se corectează decât la final: "Povestea asta nu are sfârşit, dacă mă întrebi. Aceeaşi blenoragie netratată la timp. Obişnuitul futai de duminică după-amiază cu bărbăţelul, când copiii sunt prin cartier la cinema. Dacă nu cumva şi-o iau la labă prin colţuri întunecoase, zăpăciţi de prima ţigară". Aici S. Tănase face exces de abilităţi narative, el pune în mişcare un limbaj care poate părea frust şi chiar agresiv, dar care nu este decât o înregistrare fidelă a lumii în care trăim. Dacă există o limbă română de mahala, atunci Stelian Tănase o cunoaşte foarte bine. Expresiile sunt dintre cele mai naturaliste: "Eşti cu f'unu", "sunt ţuţ", "bravo, gagico", iar pentru cei care se temeau că limba română literară este prea pudică, Tănase pune în mişcare toate cuvintele cu "p" şi "f" de care ciobanul din Mioriţa se ferea. Personajele lui Tănase se gratulează ca în Arghezi: "Bicisnic de două parale, băşinos împuţit! Ordură, javră, căţea, mincinos. Produs second hand! Caca de cîine!... eşti un prost, un pîrlit, un fustangiu, o coropişniţă...", sau vorbesc ca nişte băieţaşi de cartier "piţifelnici", iar cartierul "miroase a pizdă, prezervative, tampoane, seringi. A proxeneţi, a poliţai, a complici".
Personajele principale sunt două femei, Emiluţa (o trimitere transparentă la Emilia lui Camil Petrescu) şi vedeta "teve" Tina Marcu. Cele două sunt amplasate în lumea televiziunilor din România, iar momentul istoric, background-ul pe care se desfăşoară existenţa lor este venirea minerilor la Bucureşti - atenţie, personajul central nu este un alter ego al autorului, iar cine caută figuri cu cheie, va fi dezamăgit. Asistăm la căderi de guvern şi vedem miniştri înjuraţi "live", ni se citesc buletine informative şi urmărim transmisii în direct, iar interacţiunea dintre ziarista Tina şi diversele figuri mai mult sau mai puţin publice dă naştere unor episoade dialogale savuroase.
Pentru literatura noastră împerecherea dintre Mateiu Caragiale şi Camil Petrescu, care l-a generat pe Stelian Tănase, este un câştig, pentru că autorul se mişcă în mod continuu între realul cel mai vulgar şi fantasticul ori suprarealismul cel mai autentic. O spune explicit autorul: "În melodrama asta cu Maestro niciodată nu ştii ce e ficţiune şi ce e realitate palpabilă. Valahia, scoasă din ţîţîni".
Scris ca o melodramă, ca un film de tip romance ("ca-ntr-un film cu Bogart&Bacall") ca o soap-opera, ca o telenovelă, ca un reality-show, ca un program de televiziune, ca o povestire fantastică, acest roman reprezintă o poveste multifaţetată, în care nu doar se întâmplă numeroase alte poveşti (nu "în ramă", ci în ecran), ci au loc construcţii narative pe mai multe paliere. Cartea conţine atât elemente de scenariu de film, desfăşurător de televiziune ori documentar sau piese de teatru cât şi bucăţi de poem în proză sau poezie suprarealistă. Aşa este următorul pasaj, inspirat din dadaism: "Vox, cipcirip. Superproducţie tip FOX. După serviciul divin - ce vaiet şi suspin, Amin - îngerii dispar. Puţini au habar de tembelu tîrît la Bellu. E urît, o zi fără soare. Ce duhoare! Meteo infect. Pare ceva suspect (...) Popi, ierarhi ambliopi, frecţie&ofiţerime, intelighenţie&prostime, toţi sub efectul morfinei" etc.
Scriitura, în cheie pseudo-dramatică, îi permite lui Tănase să spună o poveste cu mare uşurinţă. Fără prea multe fire de intrigă şi fără complicaţii de personaje cartea descrie Maestro, de fapt Avram Duca, este un scriitor exilat la Paris (ale cărui funeralii naţionale reprezintă una dintre cele mai bune bucăţi de roman de la noi) Romanul începe cu monologul Emiliei (Emi, Emiluţa), care "de sanchi", vrea să se arunce de la etaj. Între timp, ce vede Emiluţa din apartamentul ei? Pe Gogu Zbanţ, care se masturbează la ghena de gunoi, după care fură becurile de pe coridor şi pe un alt vecin trece cu purcica Lola legată de sfoară prin bloc. Aceasta este tehnica narativă preferată a lui Stelian Tănase, în ipostazele cele mai abrupte, cele mai profunde, personajele (şi prin acestea, autorul) observă mizeria cotidiană, iar din schizofrenia aceasta apare tensiunea, sub forma "Îngerului Exterminator" (care vine, cum altfel, într-o Alfa Romeo de ultimul tip). Pe de o parte totul are loc "live", în "prime time" şi pe de altă parte totul este proiectat într-o ficţiune pură, într-o "invenţie" fără limite.
Poate tocmai aici este slăbiciunea acestui roman, mult prea lung, uneori dând senzaţia de "draft" neprelucrat, ca un text de sertar, a cărui coerenţă şi coeziune este mult prea slabă.