Măi, tovarăşe, ai puţin respect pentru cei care scrii

Într-un context în care, după aproape două decenii de la înlăturarea regimului comunist din România, Nicolae Ceauşescu este considerat cel mai important lider politic din ultima sută de ani, şi într-o ţară în care majoritatea cetăţenilor cred că era mai bine pe vremea „Împuşcatului”, căutarea adevărului despre trecutul recent nu este numai o problemă academică, ci devine o obligaţie, aproape o responsabilitate socială. Şi pentru că stafia lui Ceauşescu se plimbă prin imaginarul României contemporane ca stafia lui Marx prin Europa secolului XIX, o carte despre realaţia dintre Ceauşescu şi scriitorii „Epocii de Aur” presupune un efort de exorcist.
Acesta este şi efectul „dosarului” din volumul de stenograme „Ceauşescu, critic literar” (ediţie, studiu introductiv şi note de Liviu Maliţa, Vremea, 2007) – ca o expiere a unor influenţe malefice. Toate documentele care compun volumul sunt extrase din „Maleus Maleficarum” al PCR, adică din Arhiva Comitetului Politic Executiv al Comitetului Central al Partidului Comunist Român. Aparent documentele conţin materiale benigne. O stenogramă a vizitei lui Ceauşescu la Casa Scriitorului de la Mangalia (august 1971), transcrierea întâlnirii liderului comunist cu activul Uniunii Scriitorilor (septembrie 1971), şedinţa cu membrii şi membrii supleanţi ai CC al PCR de la Uniunea Scriitorilor (februarie 1972) şi stenograma întâlnirii „Conducătorului iubit” cu conducerea USR (aprilie 1975), la care se adaugă reconstituirea a două întâlniri din februarie 1971 şi din august 1974.
Numai că editorul selectează o perioadă (ce cuprinde anii 1971, 1972 şi 1975) extrem de problematică, efort documentar fiind de fapt un decupaj antropologic. El conţine momentul premergător tezelor din iulie şi se opreşte în anul când Ceauşescu instaurează în forţă „noua direcţie culturală”, când apar primele arestări de scriitori şi când tendinţa de „chineizare” devine stridentă. Liviu Maliţa reconstituie prin selecţia aceasta o atmosferă la graniţa dintre recuperarea documentară şi portretul indirect, de unde se poate vedea evoluţia malefică din relaţia dintre scriitori şi Ceauşescu, un fel de progresie aritmetică a Răului comunist.
Bazându-se pe principiul „recuperării secretelor” din arhivele interzise ale comunismului, documentele prezentate publicului larg de L. Maliţa nu redau decât un „secret al lui Polichinelle”, pentru că Liderul comunist le spune direct interlocutorilor săi: „Nu există literatură fără de partid”. În mintea lui Ceauşescu nimic nu exista înafara ordinii impuse de ideologia dominantă. În acest cadru chiar şi mişcările „rebele” ale unora nu sunt decât caraghioase zbateri ale unor victime prinse în plasa perfidă a paianjenului comunismului. Scriitorii a căror voce o auzim trăiesc cu iluzia că interacţionează cu „Puterea” şi se auto-portretizează prin propriile cuvinte adresate acestei Puteri autiste. Chiar faptul că toţi scriitorii îşi doresc să se întâlnească faţă în faţă cu „Tovarăşul”, că vor să fie în prezenţa Puterii şi să „dialogheze” cu Marele Om - după cum declamă A.E. Baconsky: „n-am vrut să pierd acest prilej de a vorbi în faţa omului politic cel mai proeminent al statului nostru” - este o dovadă a mecanismului malefic care s-a pus în mişcare în acei ani.
De multe ori scriitorii au impresia că sunt „ascultaţi” - aşa cum se întâmplă explicit în cazul Păunescu – când de fapt autorităţie statului nu fac decât să se folosească de scriitori ca de nişte instrumente propagandistice. Raportul acesta de dispreţ este transparent în discursul de încheiere a întâlnirii din septembrie 1971, când Ceauşescu se comportă ca un moderator şi le spune direct „intelectualilor” prezenţi că sunt „înguşti”, că nu înţeleg imaginea de ansamblu. „Nu vreau să jignesc pe nimeni aici, nici pe scriitori, şi cu atât mai mult literatura, dar discuţiile au fost destul de limitate”. Sau, în alt loc, Ceauşescu spune: „Mie mi se pare însă că, câteodată, unii – chiar şi unii scriitori sau literaţi – se supraapreciază pe ei înşişi”.
Dispreţul suveran pe care îl avea Marele Geniu al Carpaţilor pentru scriitorime se vede din faptul că Ceauşescu foloseşte în repetate rânduri comparaţia între stupul de albine şi trântori. Într-una din alocuţiunile sale unde scriitorii sunt ameninţaţi direct cu „eliminarea”... dacă sunt trântori. Iar ulterior el spune frontal liderilor Uniunii Scriitorilor că, „în rândurile” Uniunii, există „o ruşine a muncii”. Concepţia liderului de la Scorniceşti decurge din cel mai primitiv marxism-leninism, el îşi imagina o „Revoluţie culturală” pe care o pune în practică tocmai prin extinderea culturii în zonele proletare. Convingerea lui conform căreia scriitorii nu sunt decât nişte „proletari” ai scrisului îl face pe Ceauşescu să considere scriitorii au nevoie de „îndrumare” şi cine putea mai bine să îi îndrume, decât înţeleptul lider al Partidului? Încă din 71 Ceauşescu le cerea scriitorilor să-şi pună „talentul în slujba făuririi” societăţii socialiste, comparând acţiunea de a scrie cu aceea de a lucra în fabrică. Le cere chiar să facă un „plan de producţie”, ca şi muncitorii de la „23 August”, pentru că, pentru liderul comunist, scriitorul nu este altceva decât un proletar cu pixul, care trebuie să participe la crearea omului nou, multilateral dezvoltat, ceea ce unii dintre scriitori vor face cu zel şi slugărnicie.
Liviu Maliţa spune că lui Ceauşescu „întâlnirile cu scriitorii în făceau „vizibil plăcere”, iar Liderul nu ezită să îşi exprime opiniile „literare” - de fapt din aceste discuţii devine evident cum s-a dezvoltat cultul pentru poezia patriotică din perioada ceauşismului, acesta fiind rezultatul unei apentenţe personale a „Liderului” pentru versurile de această factură ale lui Bolintineanu sau Alecsandri. Vedem un Ceauşescu „glumeţ”, dar lipsit de subtilitate, un Ceauşescu pe care niciun nu-l corectează, deşi este agramat, pe care niciun intelectual nu îl contrazice direct, deşi este lipsit de logică. Ceauşescu era „Marele Impostor”, individul care dă sfaturi fără niciun „angoasă” profesională sau personală. Hermeneutica lui Ceauşescu era una primitivă, de exemplu, făcând referinţă la curentul onirist, comentează: „Stau acolo, la cafenea, şi visez cam cum este lumea”. Bagatelizarea continuă şi vulgarizarea sunt instrumentele „criticului literar” care era Ceauşescu – unde paradoxala formulă redă schizofrenia generalizată în epocă. Ceauşescu vrea un „balet pe tema cooperativizării” (horribile dictu!), îi răspunde lui Ivasiuc că „Dacă ai să scrii numai despre Romee şi Juliete se satură lumea”, dar pentru care „libertatea de creaţie” nu funcţiona decât pentru ideologia dominantă, iar umanismul socialist şi realismul socialist erau singurele „adevăruri” estetice ale Cârmaciului.
Numai că adevărul conducerii comuniste era unul mult mai vulgar. La un moment dat Ceauşescu îi ameninţă voalat, spunând că „încă cu scriitorii n-am făcut o şedinţă” (aşa cum ştia el!). Mentalitatea lui „să îi frece” pe scriitori, să simtă şi ei cum este adevărata presiune a autorităţii. Ceauşescu le spune cu brutalitate, unora dintre cei mai importanţi intelectuali ai regimului comunist, un principiu elementar al oricărui dictator, lipsa de respect pentru valoarea personală. „Ce credeţi că dumneavoastră, scriitorii, faceţi excepţie de la regula generală, tovarăşi? Că odată ce aţi terminat o universitate nu mai aveţi de învăţat nimic?”. În alt loc îşi devoalează metodele de lucru: „eu am aici câteva lucrări despre care s-a spus că au fost oprite. Politic nu reprezintă nimic, dar sunt scrise atât de haotic, încât, să spun drept, dacă aş fi fost în locul redactorului acela, poate aş fi procedat la fel, cu singura deosebire că l-aş fi chemat pe autor şi i-aş fi spus: „Măi, tovarăşe, dacă eşti poet, ai puţin respect pentru cei care scrii, şi respect pentru hârtia asta, că e muncită, costă bani, şi pune-te şi scrie într-o formă mai organizată, mai civilizată!”.
Mecanismele manipulării erau extrem de diverse sau cum spune Liviu Maliţa comentând decizia secretarului general de a guverna „nu (numai) prin directive, ci (şi) prin seducţie”.Vedem adeseori un Ceauşescu „normal” în monstruozitatea lui. „Voiam să fac un volei” le spune scriitorilor care îl primesc ca pe o zeitate, şi încheie cu „Mâine care vreţi să mergeţi la Tulcea... Nu toţi... să vedem câţi pot merge în elicopter”. La o altă întâlnire le spune „Eu aş ruga pe tovarăşi să aibă în vedere că vrem să terminăm astăzi şi anume cel târziu la ora 4.00, poate că trebuie chiar pe la 3.30”. La rândul lor scriitorii îşi intră în rolurile în care sunt distribuiţi şi se plâng ca nişte copii de abuzurile micilor cenzori, se pârăsc unii pe alţii „Tătucului” şi încearcă să îşi rezolve micile coterii „la cel mai înalt nivel”. Evident, uneori lamentaţia se transformă în delaţiune - unde Eugen Barbu a excelat în epocă.
Din aparatul critic se vede clar că Liviu Maliţa este interesat de mecanismele dialogului, de dinamica pusă în mişcare la aceste reuniuni cu caracter politic. Reacţia publicului, intervenţiile lui Ceauşescu, intrigile de culise, care îi amplasează pe participanţii la aceste reuniuni în posturi de „protagonişti”, de actori care pun în scenă un fel de psihodramă colectivă (de multe ori situaţiile par scoase din teatrul de operetă). E regretabil că volumul nu a fost însoţit de mai multe comentarii pe text, pentru că în acest volum sunt foarte importante notele, referinţele de subsol funcţionând ca un fel „voce din off”, intervenţiile editorului permiţând înţelegerea adevărurilor profunde. În aceste note găsim comentariile participanţilor la întâlnirile publice, reacţiile intime sau oficiale ale scriitorilor faţă de direcţia oficială trasată de liderul Partidului Comunist sau pur şi simplu redări ale momentului istoric.
Aceasta este forţa volumului, dubla lectură la care ajunge, dublă lectură care redă dubla-vorbire şi dubla-gândire ce caracterizau regimul ceauşist. De exemplu, când Ceauşescu vorbeşte despre „o casă la malul mării” unde scriitorii „poate vor scrie cum a scris Eminescu”, Liviu Maliţa adaugă în notă faptul că respectiva casă fusese obţinută prin „vicleniile lui Zaharia Stancu”. În alt loc, când Secretarul PCR vorbeşte despre serialele de televiziune care îi plac (gen „Urmărirea”), autorul adaugă în notă cometariul lui Dumitru Popescu: „inspectau cu o acribie de cumetre ce ţin sub observaţie cartierul”. Uneori în note se aude explicit vocea editorului, ca atunci când Ceauşescu critică filmul „Reconstituirea”, iar L. Maliţa comentează că informaţia „nu e doar eronată, ci şi perversă”.
Sub un titlu aparent şocant şi paradoxal, volumul constituie o ironie la adresa intelighentsiei din perioada comunismului, a cărei slugărnicie, lipsă de coloană vertebrală şi inabilitate politică a permis instaurarea unei forme oribile de comunism – ceauşismul. Într-una din luările de cuvânt ale lui George Macovescu, care redă starea de spirit a scriitorimii se vede acest lucru: „Lumea asta intelectuală, despre care se spun multe, are sensibilităţile şi problemele ei specifice, dă destule greutăţi, în unele ţări, conducerii politice a statului. La noi nu s-au întâmplat lucruri grave şi intelectualitatea este strâns unită în jurul partidului, în jurul conducerii partidului”. Dacă pentru unii nostalgici ai vechiului regim volumul poate fi un bun prilej de a-şi spăla rufele murdare (cum e în cazul lui Adrian Păunescu) volumul lui L. Maliţa suprinde scriitorimea comunismului ca pe nişte reptile într-un vivariu. Toate speciile (de la idolatrii la supravieţuitori), toate făpturile stranii ale epocii (de la cei mai monstruoşi la cei mai patetici) interacţionează în chiar mediul lor şi se descriu prin chiar nefirescul coabitării.