Pe marginea unor argumente (imbatabile) ale lui Horia-Roman Patapievici

Despre idei şi blocaje este un titlu prea „soft” pentru eseul lui Horia-Roman Patapievici dedicat culturii române (Humanitas, 2007). Titlul „ascunde” întrebarea fundamentală - şi poziţia radicală - de la care porneşte HRP în acest demers sistematic. Problematica nu este nouă în cultura română, discuţiile asupra naturii paradoxale a mediului cultural-intelectual-social etc. autohton, nu lipsesc.
Ceea ce aduce nou Patapievici este, pe de o parte, o ordonare a principalelor discuţii pe aceste subiect, în acest sens cartea fiind de fapt un dosar al dezbaterilor în jurul „viciilor” culturii române, cât, mai ales, abordarea acestor chestiuni din perspectiva ideilor neo-liberalismului.
Sub pretextul discuţiei despre asupra existenţei (sau inexistenţa) unei istorii a filosofiei româneşti, HRP pune în mişcare mantrele liberalismului clasic, de la Adam Smith la Friederich Hayek: piaţa liberă este soluţia atotcuprinzătoare, schimbul liber al opiniilor pe „piaţa ideilor” generează în mod necesar dezvoltarea „naturală”, iar elitele sunt singurele deţinătoare ale secretului „mântuirii” prin capitalism al societăţii.
Dar, în prim plan, premisa discuţiei din această carte este generată de consecinţele întrebării „de ce nu avem o istorie a filosofiei româneşti”? Nu avem o tradiţie de gândire filosofică şi ne lipseşte continuitatea în ceea ce priveşte schimbul de idei la nivelul elitelor culturale. În România nu există un dialog ideatic şi nici nu putem vorbi despre o tradiţie de cercetare, „enciclopedismului faustic” din seria Haşdeu, Iorga, Eliade, Culianu lipsindu-i coerenţa în timp.
Dacă la o lectură mai îngustă discuţia se centrează în jurul problematicii: avem filosofi, de ce nu avem o istorie a filosofiei româneşti, adeseori tonul lui HRP devine apocaliptic, cu inflexiuni din vetero-testamentare, cu referinţe la întreaga istorie autohtonă a ideilor. „Cine a continuat ideile lui Aram Frankian... cine a luat în serios studiile (...) lui Athanase Joja? Cine i-a răspuns lui ştefan Lupaşcu? Cine a ţinut seama de „mecanica socială” a lui Spiru Haret?, şi tot aşa mai departe.
întrebarea rămâne acea dacă neîncrederea generică faţă de idei a românilor poate fi înlocuită cu o propunere, fie ea intelectuală.
Pentru că, şi în acest volum, Patapievici rămâne vocea critică a culturii române, care încă din anii 90 l-a făcut antipatic multor paseişti-bucolici autohtonişti. Patapievici este, în acelaşi timp, un moralist modern, un critic concentrat asupra componentei deontologice, care vorbeşte despre etică şi despre valori morale într-o societate golită de semnificaţii „profunde”, orientată exclusiv spre pragmatica interacţiunii economice.
El este o voce raţională, care nu doar critică, ci propune soluţii, într-un vacarm de isterici şi emotivi. Numai că, dacă vorbeşti prea mult timp despre principii, despre valori şi despre continuitate într-un cadru care te face pari o voce ce predică în pustiu – cum se întâmplă cu discuţia despre Maiorescu, unde HRP invocă „adevărul” ca pe un criteriu care dispune de „consistenţă” - rişti să uiţi adevăruri secundare, cum este acela că mediul cultural românesc nu este întotdeauna permeabil la adevăr.
Cartea este, de fapt, extinderea unui articol publicat de H-R. Patapievici despre Mihail şora în 1996, autorul deplângând defectul non sequitur din cultura noastră, adică acela de a lăsa fără continuare ideile importante şi marcante. Non sequitur înseamnă aici deopotrivă faptul că ideilor majore enunţate în cultura românească nu le urmează... nimic şi că aceste idei sunt lipsite de consecinţe, de studii sau cercetări care să le dezvolte ulterior.
Succesiunea neîntreruptă, care există în culturile cu tradiţie în Europa, lipseşte la noi, iar acesta este defectul esenţial care blochează maturizarea spaţiului cultural românesc. Patapievici reia parţial argumentul lui Ion Codru Drăguşanu, acela că o cultură fără continuitate, bazată pe ruptură şi hiatusul repetat este condamnată, iar atemporalitatea în care se complace cultura autohtonă nu face decât să adâncească problemele generate de discontinuitate.
În alt sens, ideile de la care porneşte Patapievici se întemeiază pe consideraţiunile lui Fundoianu, pentru care cultura română este tarată de veşnica rămânere în urmă faţă de un epicentru ideatic care a fost Franţa; pe discursul lui Ionescu din „NU”, pe urmele căruia descrie cultura noastră drept una „second hand”, ori pe afirmaţia lui Culianu, pentru care cultura română pur şi simplu „nu există”. Tezele acestea aparent radicale sunt extensii ale formulărilor date de un Rădulescu-Motru sau Drăghicescu. Întrebarea este neschimbată: are cultura noastră un suflet aparte şi dacă acesta există, care este natura lui? Sau, dacă există o psihologia a poporului român, dacă putem vorbi despre o formă mentală specifică acestui grup, atunci cum ar trebui să o descriem.
Răspunsul lui Patapievici este porneşte de la premiza că, în spaţiul românesc, „ideile nu se dezbat, argumentele nu sunt ascultate, obiecţiile sunt trecute cu vederea, teoriile sunt luate în balon”, spune autorul. Cultura română, crede Patapievici, este alcătuită din opere-fantasmă, producţii care influenţează comunitatea autohtonă după ce a încetat destinul lor cronologic. Aici exemplu invocat este acela al ţiganiadei lui I. B. Deleanu, care a stat mult timp în manuscris şi care a intrat în cultura „generală” după mai multe decenii de la realizarea ei, când interacţiunea cu autorul are imposibilă. Acelaşi lucru este valabil pentru opera lui Dimitrie Cantemir sau pentru scrierile şcolii Ardelene. Trăim într-un spaţiu cultural bazat pe „reconstituiri”, pe „recompuneri” incomplete, iar un alt exemplu folosit, acela al lui Brâncuşi, care ar fi rămas un marginal fără lansarea sa în spaţiul francez, sugerează că există o dependenţă de centrele exogene. O altă dependenţă despre care vorbeşte autorul este aceea faţă de un mediu intelectual care generează „un minorat” cultural.
Lipsa tradiţiilor de cercetare, absenţa unei competitivităţi profesionale în mediul intelectual de la noi, lipsa de discernământ între ideile generale şi cele particulare sunt toate simptome adevărate ale unei boli al cărui nume HRP încearcă să îl identifice.
În acest context, una din întrebările pe care ar trebui să şi le pună cititorul este aceea dacă nu cumva „igiena culturală” pe care o propune HRP culturii române nu este şi ea utopică, fiind întemeiată pe o încredere într-o cultură care nu este „la locul ei” aici?
Patapievici vorbeşte de prea multe ori despre intenţionalităţi niciodată prezente în spaţiul autohton, despre ele putându-se vorbi doar ca despre nişte bune-intenţii sau ca despre nişte dezirabile şi chiar fictive potenţialităţi. Aici „aducerea la adevăr” a culturii române (aşa cum transpare din subcapitolul despre Maiorescu şi teza formelor fără fond) devine ea însăşi o utopie.
Cu toate acestea HRP se străduieşte de mai bine de un deceniu să urnească – uneori chiar de unul singur - „carul” culturii române. Metafora pe care o utilizează atunci când vorbeşte despre modelul culturii „roţii”. Deşi, aparent, argumentaţia pare a unui sceptic, Patapievici vorbeşte cu dragoste despre acest spaţiu cultural, una din metaforele folosite fiind (paradoxal împrumutată din discursul misticii autohtoniste) aceea a grădinii. „Cultura română este o grădină fără relief care lâncezeşte fără relief pe mâna grădinarilor autohtoni, şi care se animă luxuriant pe mâna grădinarilor occidentali”.
Din aceeaşi încredere, uneori naivă, în posibilitatea de corectarea a acestor „vicii”, HRP enunţă patru criterii absolut necesare schimburilor culturale: continuitatea, obiectivitatea, libertatea, impredictibilitatea şi principiul masei critice. Numai că toate aceste principii, mai mult decât necesare, cum ar fi regula participării democratice la dialogul public – bazată pe unul din miturile liberalismului triumfant al sfârşitului de mileniu, credinţa în valorile pieţei libere a ideilor, descinzând din cel mai pur spirit al lui Adam Smith – au ca fundament valori ce lipsesc spaţiului intelectual de la noi.
Conţinutul ideologic al abordării lui HRP – niciodată ascuns sau voalat – nu îi permite acestuia de multe ori să iasă din logica propriului demers. Fiind atât de prins în discursul şi mitologia antreprenoriatului triumfant şi în mistica libertăţii ca panaceu universal, autorul nu poate să vadă dincolo de mecanismul economiei politice libertariene. Fie şi numai absolutismul răspunsurilor „perfecte” al liberalismului ar trebui să ne ridice mari semne de întrebare.
Este posibilă o cultură românească „bine rânduită”, un spaţiu în care se fie posibile modele bazate pe ierarhii ale valorilor, întemeiate pe adevăr? Putem să vorbim despre normalitate într-o cultură fundamentată pe isterie şi pe coterii intelectuale, sunt acceptabile modelele „structurate“ într-un cadru ideatic guvernat de subminarea modelelor? Disciplină, „humus nutritiv” intelectual, sunt aceşti termeni viabili într-un context nereceptiv la astfel de noţiuni? Nu cumva chiar promotorii acestui gen de abordări fac parte dintr-o oligarhie cultural-intelectuală care beneficiază de viciile pe care le „înfierează”?
Acest volum, chiar dacă reia câteva din articolele apărute în presa culturală de la noi în ultimii ani, reuşeşte să producă un context coerent pentru argumentarea sobră, făcând dintr-o suită de articole disparate, un volum coerent, cu o logică şi o construcţie ideatică remarcabile, marcă incontestabilă „HRP” (iată, în acest sens Patapievici demonstrează că liberalismul comercial funcţionează perfect!)