Neruşinata făcătură literară

Pe piaţa erotoRomaniei, Belle de Nuit (cu titlul incitant “Aventurile intime ale unei prostituate de lux bucureştene”, apărut la editura Trei, 2007) a intrat cu capul înainte, din dorinţa de a sparge “limitele” pudibonde ale literaturii autohtone. Promovat de la bun început ca un fenomen literar, jurnalul intim al unei “dame de companie” (dacă poate fi numit aşa autorul) a beneficiat de cele mai “profesioniste” tehnici de promovare. Pentru cartea acestui “autor”, care şi-a asumat un pseudonim ce frizează ridicolul, s-au “aranjat” interviuri în presa locală, dezbateri în cluburi, iar sub brandul de “eroto-romanul” anului s-au scris cronici despre identitatea autorului, s-au făcut emisiuni televizate, ba chiar a apărut şi un blog al “autoarei” (http://www.belledenuit-ro.blogspot.com/). Toate au fost încercări (reuşite!) de a genera scandal şi de a capta atenţia asupra unei cărţi prea puţin relevante literar.
Dar dimensiunea aceasta paraliterară merită discutată, despre tehnicile şi strategiile ei ar fi bine să vorbim, pentru că ele au ajuns la fel de importante ca şi “tradiţionalele” forme de realizare a produselor literare. Lansarea cărţii a fost “concepută” în cele mai mici detalii, chiar şi modul cum a ajuns textul la editură, prin intermediul unui avocat care jură secretoşenie eternă, seamănă cu o intrigă de tip policier (sau de moravuri uşoare). Angrenajul pus în mişcare este şi el unul extrem de bine orchestrat, manevrat de interese economice în primul rând şi abia ulterior de scopuri estetice.
Chiar neferitul nom de plume al tainicei scriitoare - Belle de Nuit – conţine în sine ideea de însăilătură. Belle de nuit sau mirabilis jalapa, este planta căreia i se spune în româneşte barba împăratului. Plină de asemenea “bărbi” este şi cartea căreia nu i se poate reproşa decât rolul ignobil pe care îl joacă. Cartea a fost imediat un best-seller (dacă ne gândim că în România peste 5000 de exemplare vândute te propulsează direct în topul celebrităţii), reuşind să depăşească garda de erotofagi: Bradea, Baetica, Vakulovski, et comp.
Din păcate, volumul este o copie palidă, un fenomen parazitar, aparţinând unei tehnici de marketing care se numeşte piggybacking, şi care nu are altă finalitate decât finalitate aceea a păsărilor ce trăiesc pe spinarea hipopotamilor. Piggybacking este tehnica prin care un produs – de obicei unul inferior, fără notorietate şi fără capacitatea de a capta atenţia consumatorilor – se foloseşte de caracteristicile unui alt produs, binecunoscut şi cu notorietate, pentru a-şi face loc pe piaţă. Piggybacking-ul este o formulă de succes facilă, menită fie să fagociteze un brand existent. Tehnica nu este nouă, semne ale ei există prin pieţele din România, invadate de o mulţime de produse contrafăcute, cu nume ca Reobek, Adibos, Suny şi multe altele, a căror singură calitate este aceea că seamănă întrucâtva cu adevăratele mărfuri, dar sunt extrem de ieftine. Despre aplicarea în literatură a acestei practici şi a unor asemenea tehnici de contrafacere este vorba şi în romanul “misterioasei” Belle de Nuit. Promiscuitatea de care dă dovadă personajul central al poveştii este o promiscuitate benignă, comparată cu natura vulgară a modului cum este redactată cartea.
O primă impudoare vine din faptul că textul este “comandat” de editură pentru a completa adevăratul obiect al vânzărilor, volumul scris de tizul britanic al lui Belle de Nuit, Belle de Jour. Pentru că “Aventurile intime ale unei prostituate de lux londoneze”, carte apărută la aceeaşi editură, prefaţată de acelaşi Dan Sociu şi care ne “introduce” în aceleaşi dedesubturi ca şi elucubraţiile Florii de crin dâmboviţene, şi-a epuizat atractivitatea, editorii au simţit nevoia de mai stimula o dată cititorii.
O altă tentativă deocheată este aceea că editorii lansează pe coperta patru un anunţ fulminant, ni se spune că această carte va face descoperiri şocante despre scandalurile de culise din lumea bună a Bucureştilor. Când colo, tot ce găsim sunt banalităţi şi trivialităţi despre persoane publice (care, nu-i aşa, nu au cum să se sesizeze) şi trimiteri în cel mai bun caz deşucheate la diverse locuri comune ale României culturale sau politice. Personajele “mondene” sunt descrise cu replici parcă scoase din filmele cu Emanuelle, de genul: “Pe Varujan (Vosganian), eu l-am zărit prima oară la televizor, când apăra cota unica de impozitare. Am avut un început de orgasm când s-a răstit la moderator”. Alte referinţe sunt pur şi simplu referinţe de mahala, de tipul Zavoranca, Bahmuţeanca, fără nici un fel de conotaţii interpretative sau măcar fără încercarea de a contextualiza aceste menţionări.
Jenant este, însă, faptul că până şi identitatea femeii este copiată, la modul cel mai primitiv cu putinţă, după romanul care a scandalizat presa britanică. Dacă Belle de Jour are 28 de ani, Belle de Nuit are 26. Dacă Belle de Jour are studii filologice şi vorbeşte despre literatura comparată, Belle de Nuit a studiat Literele la Universitatea din Bucureşti. Atunci când cartea englezească începe cu fraza “Primul lucru pe care trebuie să-l ştiţi este faptul că sunt o curvă”, iar cartea românească începe cu “Nu, nu sînt prostituată. Deşi mă culc cu mai mulţi bărbaţi decât o femeie obişnuită din Bucureşti, nu mă consider deloc o prostituată”, orice cititor ar trebui să se simtă ofensat de o astfel de sfruntare deşucheată.
Iar “făcătura” continuă pas cu pas în construcţia acestui roman. În timp ce romanul englezesc face referiri explicite şi subtile la adresa lumii mondene londoneze, cartea lui Belle de Nuit nu reuşteşte decât scabroase declinări de identitate. De exemplu “frumoasa” Floare de crin (cum îi place ei însăşi/ sau lui însuşi să se numească) declamă la un moment dat: “Am renunţat la Patapievici şi Liiceanu în favoarea lui Dolce şi Gabanna”, iar această referinţă forţată, această asociere paradoxală şi provocatoare, nu reuşeşte să fie decât o licenţiozitate livrescă lipsită de originalitate. În plus, limbajul este de multe ori vădit academic, chiar preţios, evident prea cizelat pentru o prostituată, fie ea şi “de lux”, fie ea chiar absolventă a Literelor bucureştene. Devine transparent că autorul are fixaţii pe lumea academică, ironiile sale mergând până la limita lipsei de bun simţ ce dovedeşte o repulsie provocată de o posibilă respingere de către mediul universitar.
Dar ce este mai grav nu este faptul că “nimfomana de 26 de ani” are fantasme masculine, sau că este preocupată lesbianism, cât acela că avem în faţă o carte falocentrică prin excelenţă, care suferă de o acută obsesie faţă de plăcerea masculină. Iar această predispoziţie este cu totul lipsită de pudoare. Dacă episoadele, care se doresc erotice şi chiar pornografice, în care este implicată tânăra prostituată bucureşteană nu face economie la p*** sau f***, ele sunt de multe ori de o pudoare jenantă ea însăşi. Natura vulgară nu vine din situaţiile sexuale, ci din această reprezentare impudică a femeii, din partea unui autor care este, foarte explicit, bărbat.
O problemă majoră ridicată de carte – şi mai ales de dezbaterile în jurul cărţii – este dată de răspunsul la întrebarea: ce mai înseamnă auctorialitatea în lumea literară de azi unde “Autorul” a devenit un concept extrem de fragil şi de vulnerabil. Evident, oricine poate face un roman de acest gen, interesante sunt, însă, numele cărora le-a fost atribuită povestea. Primul care a fost bănuit de fals a fost Dan Sociu, care mai avea la activ o identitate sexuală falsă, tentativa lui de a se da drept poetă, calificându-l pentru rolul vocii din spatele lui Belle de Nuit.
Numai că, atunci când Dan C. Mihăilescu a sărit şi el în capcana întinsă de autorul/autorii cărţii, adăugând la lista sugerată de Dan Sociu, numele unui Stefan Agopian sau chiar al lui Mircea Cărtărescu, despre care spunea că este suficient de ordonat pentru a face un roman porno, el a deschis o uşă pe care autorul/autorii cărţii doreau să fie deschisă. Poate că Dan C. Mihăilescu nu a citit pasajul în care este menţionat, indirect. “C. e un istoric destul de cunoscut, mai ales că apare din când în când la televizor, invitat să ia parte la diferite dezbateri. (...) Mai nou vrea să mi-o tragă ca Lincoln, ca Oscar Wilde, ca Platon, ca marii homosexuali ai istoriei, care nu pot fi numiţi poponari”.
O asemenea atribuire liberă a caracteristicilor personale este reluată şi într-un comentariu al lui Belle de Nuit de pe blogosferă (blogul, trebuie menţionat, este mult mai bine scris decât cartea – poate că autorul a avut mai mult timp decât i-au pus editorii la dispoziţie!): “Am stat eu însămi să mă gândesc dacă sunt sau nu Mircea Cărtărescu”. Aşa că, indiferent dacă a fost scris de Dan Silviu Boerescu, Ioan Groşan sau de Kiki Vasilescu care voia să îşi ia revanşa după “Romanul românesc pervers”, indiferent dacă este producţia lui Dan Chişu, obsedat de propria lui imaginea din “Singur sub duş” (la care trimite un întreg capitol din Belle de Nuit, Size matters!), volumul acesta nu este doar “soft core porn” (pornografie uşoară) el este mai mult decât atât, este o prostie enormă, care demonstrează limitele literaturii erotice, unde “vânzarea sexului” a devenit mai importantă decât estetica acestuia.
Acum, pentru a nu rămâne în urma inspiratorilor lor britanici, care vor să ecranizeze povestea pe ITV2, românii preocupaţi de imitaţii facile trebuie că urmează să facă serial. Şi, dacă acesta nu merge pe OTV din motive bugetare, cine ştie, poate că îl acceptă TVR 1, care oricum îşi bate joc de banii publici, nu-i aşa?!