Este forma sens, sau sensul produce forma?

Ioana Bot identifică, în cea mai recentă carte a ei, o problemă vrednică de atenţie, pentru că e veche de când lumea. Chiar dacă în cartea despre formele fixe în literatură (Sensuri ale perfecţiunii. Literatura cu formă fixă ca încercare asupra limitelor limbajului, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj, 2006) porneşte de la premisa absenţei unei “poetici generale a formelor fixe”, dincolo de efortul metodologic, demersul criticului este remarcabil din perspectiva studiilor de istoria ideilor, fiind aproape de o istorie a bibliografiilor, a ideologiilor şi a teoriilor despre efectele culturale ale formelor fixe.



O asemenea schimbare de perspectivă era mai mult decât necesară, nu numai din pricina importanţei de a discuta efectul de “constrângere” canonică, dar mai ales pentru că problematica relaţiilor dintre formă şi semnificaţie a fost analizată şi dezbătută din perspectivă strict obiectuală. Pentru Ioana Bot conceptul de formă fixă “are vârsta culturii umanităţii” deci implicit orice studiu aplicat asupra lui este unul ce depăşeşte limitele stricte ale manifestărilor practice. Şi aici intrăm într-un spaţiu al dialogului care iese din mecanicismul rigid al iambilor şi săltăreţelor dactile, al hexametrilor, al accentelor şi al cenzurilor.

Iată de ce, dorind să dezvolte o poetică generală a literaturii cu formă fixă, Ioana Bot abandonează pur şi simplu instrumentele teoreticianului literar, trece dincolo de simpla dimensiunea tehnică şi de aspectul strict formal al problemei. Pătrunzând în aspectele ce ţin de istoria mentalităţilor, ajungem acolo unde se formează latura doctrinară şi ideologică a formalismelor de tot felul.

Aflaţi ei înşişi în căutarea “perfecţiunii”, ideologii şi practicienii formelor fixe stau sub următoarea întrebare primară (şi primitivă): ce a fost la început, Cuvântul sau Forma? De fapt aceasta este întrebarea care i-a preocupat şi pe Socrate, şi pe Apostolul Pavel (dar şi pe Leo Spitzer!). Pentru rădăcinile acestei dileme, un posibil răspuns îl găsim la Fredric Jameson (în The Prison-House of Language) . Este forma o modalitate prin care actul artistic “capturează” limbajul sau, dimpotrivă, limbajul însuşi se transformă într-un mijloc de a “canoniza” subiectul? Ioana Bot, care se află şi ea în căutarea răspunsului la aceeaşi întrebare, spune - aşa cum transpare chiar din titlul cărţii - că aceasta este de fapt o căutare a rădăcinilor perfecţiunii. Argumentul este explicit în analiza aceasta: specia formelor fixe este o “tentativă de a atinge – sau de a rosti – indicibilul”, fapt dovedit de aspiraţia utopică a tuturor poeticilor preocupate de formă. Prin urmare, căutarea formelor fixe este o cale de a ajunge la Perfecţiune. Dar, pe de altă parte, dacă există un formalism “perfect”, atunci problema este aceea că perfecţiunea Logosului primordial îşi pierde consistenţa.

Din analiza Ioanei Bot se vede cum istoria literaturii şi, implicit, istoria esteticii umane au fost marcate de un lung şir de “reguli de funcţionare", iar fără a înţelege aceste norme şi constrângeri nu putem înţelege evoluţia culturală a umanităţii în ansamblul său. Trebuie spus că Aristotel a fost primul care a amplasat un element de separaţie ideologică în înţelegerea formelor fixe, aşezând artele poetice în afara artelor “naturale” şi amplasându-le în zona produselor artificiale. Prin urmare, acceptând acest demers logic, artificialul este fundamentat pe arbitar. Astfel, când Saussure va relua pe alt plan, o asemenea argumentaţie, postulatul conform căruia “cauzele” materiale sunt predominante rămâne intact şi revenim la întrebările iniţiale: cum este construită realitatea, cum este re-construită identitatea, cum acţionează constrângerile asupra obiectului artistic şi asupra autorului? Formele vin înaintea fondului sau conţinutul generează un anumit tip de forme necesare.

Ideea de bază a cărţii reprezintă şi punctul său forte: formalismul trebuie înţeles ca o manifestare diacronică a ideologiilor momentului. Pentru că orice formalism este, înainte de toate, o formă de purism, un mijloc ideologic de separare şi de generare a unei ordini aflate deasupra limbajului - iar în acest aspect formalismul este o ideologie “de dreapta”. Dacă acceptăm că dimensiunea normativă şi prinderea subiectului în “capcana” constrângerilor este fundamentul ideologic al formelor fixe, atunci acest raţionament poate fi transformat într-un punct de pornire al unei analize de profunzime privind conţinutul ideatic al formelor. Aici, în această “arheologie a cauzalităţii”, se găseşte punctul de maximă intensitate analitică, în urmărirea modului cum formele fixe au fost pe tot parcursul istoriei umanităţii mijloace de aplicare estetică a preocupărilor sociale şi chiar politice – de exemplu Contrareforma care a dezvoltat forme poetice menite să reproducă intenţiile teologice ale vremii.
Izvorând din preocuparea pentru armonie, consonanţă şi ordine a omului antic (a filosofiei greceşti în special) forma fixă se naşte din convingerea profundă că universul însuşi este rezultatul unei organizări prestabilite, al unei intervenţii formale din partea unei divinităţi desăvârşite. De aici până la conceptul de Poet Zeu sau de artist inspirat de divinitate nu mai este decât “mărunt” transfer simbolic.
Formalismul îşi găseşte rădăcinile în ezoterismul presocratic şi în orfismul implicit din artele poetice ale antichităţii. La rândul lor, riturile şi ritualurile religioase aparţin aceloraşi categorii “fixe”, iar apetenţa pentru caracterul neschimbător al liricii trebuie căutată în preocuparea pentru “convenţionalism” al tuturor religiilor. Aşa se întâmplă în cazul Kabbalei şi kabbalismului care identifică o “gândire” matematică în spatele literei, ceea ce a dus la dezvoltarea unei ştiinţe aparte: gemantria. Din aceeaşi categorie vine interesul pentru numărul de silabe, pentru măsură şi ritm, pentru ordinea accentelor sau pentru structurile interne ale poemului (ori ale produsului literar). Toate devin instrumente metodice de explicare a modului cum matematica permutaţională se întâlneşte cu tehnica sonetului sau despre felul cum analogia poezie-muzică generează arte poetice de-a lungul istoriei literare.
Începând de la discuţia din Cratylos şi trecând prin Renaştere, baroc, romantism şi ajungând până la structuraliştii de toate formele, al Şcolii de la Praga, al formaliştilor ruşi sau al grupul mu, preocuparea pentru formele fixe devine “un element de mentalitate definitoriu pentru spaţiul european” şi parcurgerea istoriei literaturii şi a culturii în acest fel este mai mult decât sugestivă.
Singura întrebare pe care ar trebui să ne "deformeze" vine din formula lui Paul de Man: putem să ieşim din forme şi oare am ajuns “dincolo de formalism”.

PS. Aştept cu nerăbdarea continuarea acestui proiect, din moment ce autorul promite un volum ulterior pe o temă mai mult decât generoasă cum este constrângerea “electronică” asupra poeziei.