In Hoc Signo Vinces

Pentru mine fascinaţia cărţilor de istorie constă tot mai puţin în dimensiunea eroică - pe care o recuperez şi din filmele istorice, cât mai ales în aspectul lor de "acord fin", de nuanţare a ascunzişurilor marilor evenimente ale umanităţii. De-a lungul timpului au existat mai multe bătălii care au schimbat istoria umanităţii, dar victoria lui Constantin cel Mare împotriva lui Maxentius la podul Mulvian a schimbat destinele umanităţii în ultimele două milenii în moduri nebănuite, prin recursul la simboluri şi cuvinte. Povestea este următoarea (şi este deja un loc comun, că împăratul din Vest, Constantin, după ce a aşezat pe scuturile, drapelele şi coifurile soldaţilor săi hristograma (Chi Ro) a învins, iar creştinismul a devenit religia oficială a Romei.
Am descoperit însă în cartea lui Charles Matson Odahl (Constantin şi Imperiul creştin, ed. All 2006) o altă componentă, una care reuşeşte să prezinte o imagine mai complexă a rolului jucat de Constantin şi, mai ales, a dinamicii care a transformat creştinismul într-o credinţă dezirabilă. Odahl, spre deosebire de abordarea pe care o găsim în Codul lui da Vinci, de exemplu, recompune figura lui Constantin şi a momentului oficializării creştinismului fără prejudecăţi contra-creştine. Evident, şi cartea lui Odahl scoate în evidenţă faptul că, în secolul IV după Hristos, se ducea o luptă crâncenă pentru controlul fostului Imperiu Roman, împărţit în patru, conform proiectului tetrahiei lui Diocleţian. Constantin şi mai ales tatăl său Constantius aparţinea unei caste de ofiţeri traco-iliri care puseseră mâna pe instrumentele puterii şi, plini de viciile puterii, generalii aceştia căutau prin toate mijloacele să echilibreze un stat roman aflat în descompunere, una dintre metodele prin care au încercat şi au reuşit să controleze puterea imperială fiind manipularea religioasă.
Dar, ceea ce nu ştiam şi mi se pare foarte interesant, este faptul că oamenii aceştia erau extrem de superstiţioşi. Împăraţii (atât Diocleţian, cât şi ceilalţi care i-au urmat) se bazau pe vechile tehnici de divinaţie şi aveau o predispoziţie pentru
Şi acum ne întoarcem la bătălia de la porţile Romei - care era în principal o bătălie pentru imaginarul oamenilor şi abia apoi o bătălie fizică, decisă prin forţă militară. De exemplu nu ştiam că Maxentius, adversarul lui Constantin, era bine protejat de zidurile Cetăţii Eterne, dar a decis să iasă la luptă abia după ce a consultat Oracolele Sibiline. În chiar ziua în care îşi serba al şaselea an de la instaurarea la putere Maxentius, bazându-se pe mesajul oracular, a ieşit dincolo de porţile oraşului şi a fost zdrobit de Constantin, care la rândul său s-a bazat pe o tehnică de comunicare cu divinitatea - visul premonitoriu cu monograma pe cer.
Împăratul Constantin, care până atunci cochetase cu Sol Invictus, cu ideea unei Divinităţi unice nenominalizate, se va identifica cu noua forţă religioasă, tocmai pentru că era un simbol generator de biruinţă şi aici formula grecească, mai memorabilă decât expresia latină (EN TOUTO NIKA - prin acesta vei învinge) redă starea de spirit despre care vorbesc. Împăratul Constantin a ajuns să se creadă inspirat şi ales de divinitate, vorbea despre el însuşi ca despre un episcop ales de Dumnezeu, a impus crucea ca pe un immortale signum, a transformat biserica creştină, dintr-o adunare a marginalilor, în epicentrul Imperiului Roman.
Însă generalul acesta, căruia i s-a zis "cel mare", şi care a schimbat destinele Europei, a descoperit că noua credinţă este departe de a fi un spaţiu imaginar coerent. Abia ieşită din Marile Persecuţii, în Biserica creştină existau mai multe curente de idei, mai multe perspective, mai multe interpretări. Imaginea pe care o avem astăzi despre creştinism este aceea a unui corp unitar de doctrine - cu mici nuanţe, mai mult sau mai puţin acceptabile în dialogul ecumenic -, dar cu o teologie destul de compactă este falsă, istoric vorbind.
Cartea lui Dahl prezintă cu obiectivitate dilemele cu care se confrunta Constantin în încercarea de a unifica imperiul sub noua credinţă. Însă cel mai interesant aspect al cărţii - şi al efortului lui Constantin - este acela al conflictului dintre arieni şi "ortodocşi". În mod tradiţional se ştie că Arie, preot şi predicator din Alexandria Egiptului susţinea pre-eminenţa Tatălui în raport cu Fiul. Problema, numită ulterior a consubstanţialităţii sau a homo-ousiei trebuie declanşase un conflict nu numai în interiorul Bisericii locale, era o problemă.
Relevant, însă, devine faptul că Arie şi arianismul beneficiau de susţinerea unor figuri ale Bisericii - cum era Eusebiu din Nicomedia sau Eusebiu din Cezareea (istoricul Bisericii) şi că nu era prea limpede cine are dreptate în această privinţă şi că arianismul nu era o simplă "erezie", ci un curent major în epocă. Din disputa aceasta s-au născut noţiuni fundamentale ale Credinţei (formula "născut, iar nu făcut" sau "de la Tatăl purcede"), iar arianismul a continuat să influenţeze istoria culturală a Europei (şi nu numai) până azi.
Dar cartea lui Dahl face o descriere minuţioasă atât a modului cum Constantin a ales între "ortodoxie" şi "arianism", cât şi a faptului că el s-a bazat mai mult pe considerente politice decât teologice. De cele mai multe ori arienii au fost defavorizaţi tocmai pentru că nu respectau deciziile imperiale privitoare la dogmă, iar atunci când aceştia făceau compromisuri, erau reprimiţi în Biserica universală - aşa cum o definea Constantin. Atunci când heterodocşii erau inflexibili, împăratul trecea la exilarea acestora, aşa cum a făcut-o cu Athanasie, în plus Constantin însuşi s-a botezat sub mâna lui Eusebiu din Nicomedia, prieten apropiat al lui Arie - acelaşi Eusebiu care a impus ca formulă a Crezului declaraţia baptismală a Bisericii Orientale.
Este extraordinar cum nişte cuvinte devin forme de influenţare a istoriei, cum opţiunea pentru nişte litere se transformă într-o forţă culturală de neoprit şi cum alegerile pe care le facem în câmp simbolic ne impun mai târziu comportamente, instituţii şi sisteme de credinţe. Iar întrebarea cu care rămânem după o asemenea "citire" a evenimentelor rămâne aceasta: cine schimbă istoria, oamenii sau cuvintele pe care aceştia le rostesc?