Încotro te duci şi de unde vii?

Îmi place întrebarea asta - am pus-o şi o pun oricui se laudă că citeşte: "Dacă ar fi să naufragiezi pe-o insulă pustie, ce carte/cărţi ai lua cu tine". Eu unul l-aş lua pe bunul, bătrânul şi nemuritorul Platon.

Aşa se face că de Valentine's Day, în loc să primesc şi să ofer cadouri din produsele capitalismului de masă, m-am pomenit cu Fedru pe masa de lectură - mulţumesc Humanitas, pentru că face un minunat exerciţiu de recuperare a clasicilor, mulţumesc iubitei mele pentru acest dar, deşi uneori sunt nervos pe preocupările ei intelectuale.

Chiar dacă e un cadou de iubire - cartea are pasaje copioase despre ce înseamnă iubirea, cum definim relaţia cu cel iubit - pe mine Platon mă captivează cu altceva şi despre acest "altceva" voi să vorbesc. Dar să luăm lucrurile pe rând, cu bun simţ socratic. Fedru (sau Phaidros, cum se cheamă versiunea pompoasă a lui Liiceanu), care se subintitulează "Despre frumos", este un dialog platonic unde se discută multe: şi despre suflet, şi despre reîncarnare, şi despre iubire, şi despre cum se elaborează discursuri, şi despre câte şi mai câte. Pentru logica socratică, acesta este un dialog amalgamat - de ce este amalgamat, poate într-o altă discuţie. Însă relevant este felul cum se leagă între ele toate piesele puzzle-ului care este opera părintelui Academiei.

Legătura este vizibilă imediat, pentru că Fedru este unul şi acelaşi cu personajul care deschide dialogul din Symposion (Banchetul), adevărata inimă a dialogurilor lui Platon (dacă Republica este creierul). Această inteţionalitate este explicită, nu trebuie să insist. O altă legătură, mai puţin explicită, este aceea stabilită cu un alt dialog despre prietenie şi iubire: Lysis.

Aceste trei dialoguri sunt construite, parcă cu bună ştiinţă, prin utilizarea unei tehnici narative remarcabile. Dacă în Lysis îl avem pe Socrate însuşi povestind (ceea ce face ca discuţia despre iubire să fie una directă, ne-intermediată), în Fedru discuţia este prezentată neutru, ca şi când ar fi observată din afară (ceea ce face ca discuţia despre iubire să fie una aproape "medicală"), iar în Symposion totul este o rememorare destul de ştearsă, la mâna a doua despre cele întâmplate cu Socrate şi comesenii săi (ceea ce face ca iubirea să apară în aspectele sale "ficţionale"). Despre importanţa vocilor narative la Platon ar fi multe de spus.

Însă în toate cele trei există o altă tehnică platonică inegalabilă şi ne-egalată de nici un autor până azi, care de multe ori stă ascunsă în spatele marilor Idei: aceea a amplasării personajelor şi a discuţiilor în mişcare, în acţiune, într-o dinamică ce devine ulterior sursă a cunoaşterii. Aceste acţiuni constituie mijloace de interpretare, devin ele însele funcţii hermeneutice.

Acesta este obiectul interesului meu. Pentru că nivelul cel mai profund al interpretării este unul simplu, al mişcării, al actării şi nu acela aparent, al vorbirii - iluzorie şi primejdioasă.

În Fedru Socrate se întâlneşte cu prietenul său şi îl opreşte cu întrebarea: "Încotro te duci şi de unde vii?". Dincolo de temeiul profund filosofic al acestei întrebări rezidă interesul lui Platon pentru mişcarea personajelor în interiorul "poveştii". Lysis începe cu aceeaşi întrebare, numai că Hyppothales este cel care îl întreabă pe Socrate de unde vine şi încotro se duce. Iar în Banchetul, Aristodem începe prin a-l întreba pe Maestru unde se duce. Prin urmare direcţia deplasării în text nu este doar o funcţie aleatorie, ea explică, ne indică nouă cititorilor cum trebuie să urmărim gândurile şi raporturile de la celelalte niveluri, mult mai complexe. Sigur, metoda este una mnemotehnică - pentru a putea fi mai uşor de reţinut, textele platonice erau construite pe nişte structuri uşor memorabile. Dar este mai mult aici decât o practică narativă extraordinar coordonată la nivelul conţinutului, aici se află chiar moştenirea platonică în profunzimea ei magică.

Dialogul Fedru începe cum acesta vine de la Lysias unde a stat nemişcat ore întregi, iar acum iese la o plimbare în natură, unde îl invită şi pe Socrate. Dinamica, dinspre nemişcare spre mişcare, dinspre urban şi reclusiv către natural şi descătuşat o vom regăsi apoi în temele discutate. În Banchetul lucrurile stau invers. Pentru că personajele intră într-un spaţiu închis, limitat - venirea lui Socrate desculţ în mijlocul comesenilor fiind un element al "naturaleţii" - toată discuţia este una puternic "intimizată". Iar în Lysis mişcarea se produce tot dinspre exterior spre interior, dar totul începe dinspre zidul cetăţii, către palestra care reprezintă accesul limitativ, care nu permite intrarea neiniţiaţilor. Şi toate aceste mişcări se regăsesc apoi în construcţia dialogului, mai ales, în ideile care se susţin sau se infirmă pe parcursul interacţiunii dintre personaje.

Poate cel mai bine se vede acest lucru în Symposion. Procedeul lui Platon este magistral: Socrate este invitat în casa lui Agaton (Cel BUN) şi îl aduce după el, neinvitat, pe Aristodem - ca martor la discuţia despre Eros. Ajungând în faţa casei, însă, Socrate (musafirul adevărat) nu intră, în schimb intră musafirul nepoftit. Ce se întâmplă? Agaton îl cheamă înăuntru şi pune pe cineva să îi spele picioarele. Cum se putea altfel?! Nu asta se întâmplă cu noi atunci când ajungem la locuinţa dragostei? Indiferent dacă suntem chemaţi sau nu, dacă suntem curaţi sau nu, dragostea (atunci când este bună) ne primeşte fără ezitări!

În Lysis prodeeul este similar. Hyppothales, cel care iubeşte pe ascuns (şi nevrednic, ne îndrumă Noica), se găseşte undeva pe lângă zidul cetăţii, undeva la margine, pitit şi meschin pe după pereţi. Este nevoie de Socrate ca el să intre în lumea restrictivă a prieteniei. Iar faptul că stă ascuns se va vedea din întreg comportamentul său social şi dialogal.

Apoi în Fedru, Socrate îl însoţeşe pe acesta în afara zidurilor Atenei, aşezându-se împreună pe malul râului Ilisos, sub un platan, la umbră. Iar în acest context feeric, Socrate dezlănţuie unele dintre cele mai fantasmagorice teorii ale sale - printre acestea mitul oamenilor greieri. Încingerea creierului şi faptul că cei doi "bat câmpii" sunt contextualizate până la cel mai mic detaliu, la felul cum stau întinşi şi la faptul că îşi bagă picioarele în apă pentru a se răcori.

Dacă pierzi indiciile acestea din interiorul textelor, pierzi imediat şi semnificaţiile superioare ale discursurilor. Iar Platon colcăie de asemenea detalii, puncte de sprijin, trimiteri la acţiuni şi interpretări indirecte.

De exemplu în Symposion: înainte ca Aristofan să înceapă să îşi prezinte discursul despre mitul androginului - una dintre marile păcăleli platonice - îl apucă sughiţul şi, pentru prima oară, ordinea firească a prezentărilor se întrerupe. Plasând un element de comedie burlescă în dialog, trebuie să vedem în acesta un indiciu de lectură, o sugestie că bucata trebuie citită cu zâmbetul pe buze. Evident, acest lucru nu le-a trecut prin cap romanticilor care au făcut din androgin un fel de fantoşă ideatică. La fel se întâmplă în Lysis. Când Hyppothales vorbeşte despre iubitul lui se înroşeşte, iar Socrate îşi dă seama de adevărata motivaţie a acestuia. Iar apoi Lysis se înroşeşte când vine vorba despre Menexene, iubitul lui şi Socrate porneşte în "urmărirea" acestei piste interpretative. Iar la final, când Socrate însuşi se face de ruşine, cititorul rămâne cu un stimul, acela de a-şi căuta propriile explicaţii, pentru că prietenia nu se interpretează, ci se descoperă. În Fedru, schema este asemănătoare. Socrate începe să vorbească prin acoperirea capului, ferindu-se şi mai tare de dogoarea zilei (după ce erau deja răcoriţi pentru că stătuseră cu picioarele în apă şi sub un copac umbros!). Dar nu reuşeşte să iasă din capcana "aiurelii" decât la final, când îi spune lui Fedru, care constată că s-a potolit "fierbinţeala" de afară, că frumuseţea este lăuntrică şi nu exterioară.

Tocmai de aceea este Fedru atât de important pentru structura despre care vorbesc. Pentru că, de multe ori la Platon, suntem prinşi în capcana cuvintelor, în captivitatea formelor exterioare, în mecanica facilă a schimbului de replici. Răspunsul îl dă tot Socrate într-o mică poveste despre discuţia dintre Teuth - zeul egiptean care a inventat scrisul - şi regele Thamus. "Scrisul aduce cu sine uitarea în sufletele celor care-l vor deprinde, lenevindu-le ţinerea de minte; punându-şi credinţa în scris, oamenii îşi vor aminti din afară, cu ajutorul unor icoane străine, şi nu dinlăuntru... După ce... vor fi aflat o grămadă de prin cărţi, dar fără să fi primit adevărata învăţătură, ei vor socoti că sunt înţelepţi nevoie mare, când de fapt cei mai mulţi n-au nici măcar un gând care să fie al lor".

Poate de aceea este important să ştii încontro te duci şi unde vrei să ajungi.