Cartea pe care nu o putea filma nimeni

Filmul despre care Stanley Kubrick spunea că nu îl poate face nimeni, adaptarea cărţii lui neamţului Süskind ("Parfumul"), a găsit un regizor nebun care să îl pună în imagine, germanul Tom Tykwer. Filmul, cel mai scump produs în Europa, încearcă să facă imposibilul.

Dacă Süskind în cartea lui reuşea să te facă să simţi mirosurile, să simţi duhorile şi murdăria unei epoci, acesta este un lucru pe care filmul nu va reuşi să îl înlocuiască niciodată (sau poate numai dacă japonezii nu vor inventa ceva tehnică de parfumat aerul în cinematograf şi din DVD player): filmul nu poate lua puterea cărţii de a stimula mintea, spre deosebire de Jean-Baptiste Grenouille, care fura mirosul oricui şi al tuturor. Tyker spune că "nici cărţile nu au miros" şi aici se înşeală. Cărţile au miros, mie - tot asemenea lui Grenouille - îmi place mirosul celor proaspete, îmi place aproape senzual să îmi bag nasul între paginile lor şi să inspir aroma de celuloză neîncepută (şi tot de aceea îi urăsc pe cei care mâzgălesc cărţile, la modul cel mai vulgar şi trivial cu putinţă). Problema nu este cum faci un film despre miros, ci cum faci un film despre o carte despre miros?!

Chiar dacă reuşeşti să treci de senzaţia de film despre încă un serial killer (care are în plus şi subtitul nefericit: Povestea unui criminal), filmul lui Tyker este incapabil să iasă din clieşeele thriller-ului. Filmul nu reuşeşte, decât de foarte puţine ori, "să facă metafizică" - nimic din profunzimile cărţii lui Patrik Süskind nu apar. Nu au cum să apară lucruri care se referă la suflet, la natura profundă a naturii umane. Sigur, o modalitate de a soluţiona această "criză de identitate" este vocea din off, bine calibrată în film, care redă pasaje întregi din cartea lui Süskind şi care are un efect benefic asupra ansamblului. Un punct forte ale producţiei este şi puterea imaginilor, coloristica generoasă şi echilibrul bine păstrat al liniei muzicale. În plus Ben Whishaw, actorul care îl joacă pe Jean-Baptiste Grenouille, face un rol memorabil, reuşind să redea starea aceea viscerală şi bestială a personajului central (iar actorul seamănă foarte bine cu autorul însuşi, destul de evaziv şi straniu în apariţiile sale publice).

Însă o altă "impotenţă" a filmului este aceea că nu poate să redea mai mult decât o poveste centrală, aşa că regizorul abandonează firele epice "secundare", dar care sunt în fond linii interpretative majore.

Dar există, însă, încă un alt palier al eşecului, altul decât acela al percepţiei directe. Aici este o limitare majoră a filmului, care vine chiar din modul în care este concepută industria aceasta. Finalul filmului este de o platitudine îngrozitoare, pentru că producătorii s-au temut să pună filmul sub un rating foarte scăzut (pentru a nu pierde din audienţă), au transformat scena finală de un canibalism feroce, într-o dulcegărie jalnică. Episodul, care în carte are loc într-un cimitir, iar trimiterea directă se face la relaţia dintre moarte şi eros (reluată de Süskind într-o minunată carte, tradusă şi la noi, "Despre iubire şi moarte") se filmează într-o piaţă publică, iar devorarea lui Grenouille de către cei mai josnici dintre semenii săi, care face din căutarea sufletului un eşec în corporalitatea cea mai dezgustătoare, nu mai este decât o "dispariţie" lipsită de consistenţă.

Întrebarea este: mai bine cumperi cartea, sau mai bine mergi să vezi filmul? Sau, şi mai bine: oare filmul bate cartea, sau cartea bate filmul? Iar răspunsul nu poate fi decât unul singur.