Cât de negru era Negru Vodă?

Cartea lui Neagu Djuvara (Thocomerius-Negru Vodă. Un Voivod de origine cumană la începuturile Ţării Româneşti, ed. a II-a, rev., Humanitas, 2007) despre Negru Vodă mi-a adus aminte de ce m-am îndrăgostit de istorie în prima copilărie. Volumul tratează o epocă ce musteşte de contexte dintre cele mai atractive şi mai pasionante. Este vremea când ioaniţii, teutonii şi templierii constituiau state în zonă, când cele două mari credinţe creştine îşi disputau întâietatea şi când mongolii distrugeau totul în calea lor.
Ipoteza lui Djuvara este pe cât de simplă, pe atât de provocatoare: în mijlocul românilor se găsea o minoritate cumană, care se va constitui într-un nucleul nobiliar (continuat de-a lungul timpului până în secolul XIX chiar), şi care va pune bazele statului numit ulterior „Ţara Românească”.
Poţi să fii sau să nu fi de acord cu argumentul „scandalos” al lui Djuvara, cum că primul stat românesc a fost înfiinţate sub presiunea şi din iniţiativa unor nobili cumani, dar nu poţi să ignori splendida construcţie logică, minuţioasa aplecare pentru detalii şi apetenţa exemplară pentru inovaţie ideatică. După ce, timp de decenii, istoriografii comunişti ne-au spălat creierele cu istorii fictive despre minunaţii domnitori „întemeietori de ţară”, cu poveşti naţional-comuniste despre domnitori care nu aveau nici pic de sânge alogen în venele lor ariene, cartea lui Djuvara face o incursiune nu numai într-un ev înceţoşat, care nu ne-a lăsat prea multe informaţii despre etnogeneza românilor, dar aduce şi o necesară claritate, într-un gol de documente, un vid de informaţii, peste care se adaugă o mulţime de interpretări eronate sau pur şi simplu răuvoitoare.
Djuvara pune la încercare mituri cum ar fi o naţiune ieşită din împreunarea „românilor curaţi” şi cel al existenţei „statelor româneşti, vechi de 2000 de ani”. El trece prin lama inteligenţei noţiuni ca „independenţă”, sau „descălecat” şi le pune într-o nouă perspectivă. În cele din urmă nu este important dacă rezultatul analizei este „corect” şi nici măcar nu ar trebui să ne punem problema dacă studiul lui Djuvara este original – mai ales că teza influenţei cumane în Balcani a mai fost exploatată şi chiar bine documentată (vezi cartea lui Istvan Vásáry, Cumans and Tartars. Oriental Military in the Pre-Ottoman Balkans, 1185-1365, Cambridge University Press, 2005; unde autorul demonstrează că toate statele din Balcani au fost constituite sub influenţa cumanilor).
Lecţia lui Djuvara nu este atât una care ţine de originalitate, cât una care vine din construcţia logică, din aplecarea asupra detaliilor aparent nesemnificativă şi din capacitatea de a realiza conexiuni credibile pe suprafeţe largi temporale şi spaţiale.
Djuvara, lăsând în urmă o veche linie de argumentaţie, care îl leagă pe Thocomerius de numele Iancu, pe tatăl său Bărbat şi pe urmaşul lor „Basarabă” şi apoi Alexandru (devenit Nicolae), consideră (şi argumentează) că Basarab „Întemeietorul” se trăgea dintr-o „spiţă cumană”, care n-a urmat cumanilor care au fugit de teama marii invazii mongole dn 1240-1241. Mai mult, această familie nobilă cumană putea să stabilească relaţii cu mongolii, iar aceştia să fi acceptat formarea unui stat în zona lor de influenţă.
Nici măcar nu importă dacă aceşti cumani – ai căror descendenţi sunt mamelucii, care au condus Egiptul timp de secole – sunt cei care au generat dinamica statală în spaţiul autohton. Premisa de la care porneşte Djuvara este una de istorie comparată: contextele istorice ale unor spaţii geografice sunt aplicabile mai multor naţiuni care au existat în aceeaşi perioadă. Dacă statele medievale Occidentale au fost înfiinţate de către „străini” (anglii şi saxonii în Britania, francii în Galia, longobarzii în Italia) şi dacă statele din Estul Europei au fost create de conducători străini (cnezatele ruseşti fiind fost create de varegii din Scandinavia), atunci de ce să nu acceptăm că statele româneşti sunt generate de o logică istorică similară.
O altă argumentaţie curajoasă din Thocomerius... este cea referitoare la moştenirea numismatică şi lexicală lăsată de alogenii cumani. Djuvara trece în revistă numele pecenego-cumane, ca Aga, Aslan, Balaban, Basarabă, Beldiman, Berindei, Buzdugan, Caraiman, Gurman, Itu, Şişman, Şoltan, Tâncabă, Toxaba care au rămas în zona noastră şi care sunt semne pentru citirea istoriei (chiar un nume cum este Borcea ar veni de la primul rege cuman creştinat, Bortz Membrok!). Pornind de la un singur cuvânt, cum este „tituluş”-ul primit de Negru vodă, ideea îl conduce pe Djuvara prin nemaipomenite excursuri istorice. Thocomerius, care este numit adeseori după numele slav, Tihomir, fiind integrat în istoriografia naţionalistă în rândul româno-slavilor, este „Barbarul cel bun”, despre care spune Djuvara că a făcut pasul important al coagulării entităţilor din zona Carpaţilor. Papa Ioan XXII vorbeşte despre Negru Vodă ca despre un „principe catolic binecredincios”, iar cumanii au fost creştinaţi în masă la Milcov în 1228, singurii care puteau să facă efortul statal aparţinând acestei caste militare.
Evident, poate fi contestată concluzia (şi alte grupuri militare puteau exercita acest rol), dar argumentaţia lui Djuvara rămâne o bijuterie, ea se leagă, într-un limbaj simplu şi accesibil, printr-un excurs istoric şi semantic fără cusur.
Entogeneza românilor, fără explicaţia lui Djuvara, pare o partenogeneză, adică o împreunare fără fecundarea ovulului – toate populaţiile care au trecut prin spaţiul locuit astăzi de români şi-au lăsat amprenta, dar nu au generat nicio schimbare fundamentală. Şi tocmai aceasta este calitatea abordării din Thocomerius... Djuvara vede inexactităţile predecesorilor, caută indicii pretutindeni – aceasta transpare din modul în care caută locul exact al bătăliei de la Posada, pe care toţi o vedem având loc între munţi, undeva la Est de Olt, şi care, conform aceleiaşi strategii argumentative, s-ar fi desfăşurat undeva la intrarea în Banat. În plus, Djuvara are o exemplară predispoziţie critică faţă de toţi predecesorii săi, tratează (uneori chiar cu ironie şi sarcasm bine temperate) direct şi fără înconjur defectele unor Şerban Papacostea sau Nicolae Iorga. El reprezintă în acţiune ceea ce se cheamă gândire critică.
Reconstrucţia istorică la care recurge Djuvara este similară refacerii unui puzzle din informaţii diparate. Autorul, însă, ştie nu doar să scormonească prin documente ignorate de alţi istorici, sau pur şi simplu tratate ca neinteresante, dar citeşte critic aceste notaţii. Aşa face cu cronicarul cistercian Alberic, cu cronica persană a lui Raşid od-Din, cu diploma ioaniţilor sau cronica notarului lui Bela III al Ungariei ori cu însemnările cronicarului raguzan Luccari. Pentru Djuvara istoria este „vie”, ea trebuie cunoscută şi interpretată ca un fenomen într-o continuă dinamică. De aici decurge o altă linie interpretativă excelent aplicată în cartea lui Djuvara - dimensiunea ideologică a documentelor istorice. Vedem cum influenţele politice au un rol major în consemnarea istoriei, în acest caz modul cum domnitorii din secolul XVII au încercat să îşi aroge o descendenţă cât mai „veche” şi au politizat destinul familiei Basarabilor (pe filiera Craioveşti, Cantacuzini, Brâncoveni), unde „Letopiseţul cantacuzinesc” ar fi o „măsluire genealogică”.
Fără modul de gândire al lui Neagu Djuvara (care aminteşte adeseori de argumentele pe care le dezvoltă Noica în plan filosofic sau Vulcănescu în eseurile sale), cultura noastră ar fi, nu numai mai săracă, dar mai insipidă şi mai lipsită de vlagă.