Mircea Eliade, cu vedere din dreapta

Jurnalul portughez şi alte scrieri (Humanitas, 2006) scoate la lumină scrierile personale ale lui Mircea Eliade din perioada 1941-1945, poate ce mai controversată din punct de vedere ideologic perioadă a istoricului religiilor. Dar textele din volum nu dezvăluie doar un moment important din cariera politică lui Eliade, ci unele dintre cele mai importante convingeri politice ale acestuia. Perioada, care este extrem de săracă în publicaţii, este marcată de o singură tipărire – ţinută “la secret” mult timp. Pentru că şederea în Portugalia coincide pentru Eliade cu descoperirea regimului lui António de Oliveira Salazar, iar volumul al doilea al Jurnalului... ne oferă integral textul lui Eliade intitulat “Salazar şi Revoluţia din Portugalia”, publicat în 1942 la obscura editură Gorjan, aceasta deschide o nişă interpretativă într-una dintre cele mai obscure componente ale operei lui Eliade, aceea ideologică. Dincolo de extraordinarele calităţi literare şi mai ales ştiinţifice ale operei lui Eliade, această scriere despre Salazar oferă analizei câteva dintre elementele de gândire politică, pe care refuzul lui Eliade de a comenta apartenenţa sa la curentele epocii, care au fost obturate.
Cartea despre Salazar este un aproape un text de istorie romanţată, Eliade însuşi spunând că lucrarea nu are pretenţii ştiinţifice şi chiar îşi asumă să facă ulterior, dacă va fi cazul, o variantă bibliofilă. Textul despre ultimul secol din istoria Portugaliei şi venirea la putere a lui Salazar nu este, însă, aşa cum susţine Mihai Zamfir în textul său introductiv, o simplă “istorie a Portugaliei moderne şi nimic altceva” şi nici nu este justificat să atribuim acest text “prozatorului” sau “jurnalistului” Eliade. În primul rând contextul este relevant, Eliade scrie acest text de propagandă politică chiar în perioada imediat următoare eşecului “Statului naţional legionar”, a cărui înfrângere din ianuarie 1941, coincide la modul cel mai relevant cu ajungerea sa în Portugalia (Jurnalul portughez începe chiar cu propoziţia “Sunt din 10 februarie la Lisabona”), iar una din primele sale notaţii este înregistarea marii “manifestări populare” orchestrată pentru omagierea lui Salazar. Mai târziu Eliade “vede” din Portugalia dezastrul care pândeşte forţele Axei şi problematizează destinul său într-o lume condusă de ideologia anglo-saxonă, acelaşi liberalism individualist pe care îl desfidea atât. Iată una dintre notiţele sale din 1942, care conţine această angoasă profundă: “Lumea nouă anglo saxonă nu va accepta în sânul ei oameni ca mine”, ea ne introduce direct în problematica centrală ridicată de “Salazar...”.

Nu se poate să nu observăm cum Eliade stabileşte mai multe paralelisme între situaţia din Portugalia salazariană şi contextul românesc. Eliade spune explicit: “mi-am adus aminte de dezastrul ţării noastre şi de norocul Portugaliei că l-au ştiut preţui pe Salazar” (v. 1, 426). Comparaţiile dintre cele două ţări “aflate la extremele latinităţii” nu sunt nici întâmplătoare, nici fără implicaţii. Frecvent Eliade menţionează “drama periferiilor hibride” şi despre . În prezentarea situaţiei Portugaliei Eliade îl apreciază pe Antero de Quental, poet pesimist şi anti-liberal pe care îl compară cu Eminescu, iar “descrierile” pe care le face poporului portughez sunt perfect aplicabile românilor (alfel ar fi pur şi simplu jignitoare). Eliade spune că portughezii sunt înzestraţi cu “admirabile însuşiri sufleteşti”, dar sunt “sentimentali, incoerenţi şi imaginativi”, mai mult, aidoma românilor, “au mulţi mari poeţi, dar foarte puţini oameni de ştiinţă”, chiar şi cei pe care îi au fiind nişte “diletanţi”. Conducătorul Portugaliei este descris cum se luptă cu “superficialitatea, spiritul de improvizaţie şi nestatornicia” concetăţenilor, iar “plugarii şi pescarii” din Portugalia pot foarte uşor să fie înlocuiţi cu “plugarii şi oierii” din România. De unde vine, aşadar, pasiunea lui Eliade pentru Portugalia lui Salazar? Acelaşi Salazar care a reuşit să controleze Portugalia din 1933 şi până în 1968, fiind unul dintre cei mai longevivi dictatori de dreapta ai Europei moderne (de fapt, într-un sens proverbial, “succesul” pe care i-l prevedea Eliade în anii '40 confirmându-se în următoarele trei decenii). În primul rând autoritarismul pe care îl apreciază Eliade este identic cu autarhismul, acelaşi pe care îl aprecia şi Nae Ionescu, calitatea pe care i-o identifică Eliade fiind numită de Salazar “Singuri şi mândri”- “calitatea” aceasta a dus în fond la mărirea şi căderea regimului lui Ceauşescu. Eliade identifică patru elemente fundamentale (simplitatea, bunul simţ, sinceritatea şi adevărul) drept “metodele revoluţionare” prin care Salazar “trezeşte” Portugalia din “aromeala artificioasă” în care o “cufundaseră câteva generaţii de liberalism”, iar aici asocierea este directă cu România antebelică este explicită.
“Trezirea” unei naţiuni şi alternativa administrativă salazariană constituie o sursă centrală de interes pentru Eliade, Salazar fiind exemplar pentru Conducătorul Providenţial, cel care conduce destinele concetăţenilor pe baza unui mandat cvasi-mistic. (Florin Ţurcanu în “Eliade prizonierul istoriei”, descrie pe larg aceste mecanisme care guvernează textele lui Eliade din perioada războiului, ele fiind profund înrădăcinate în mesianismul legionar, în fantasmele conducătorului viril şi atotputernic). Salazar, “decanul dictatorilor europeni” - cum l-a numit revista Time în 1945 – este fondatorul unei “Republici unitare şi corporative”, a cărei sonoritate nu poate fi desprinsă de titulatura legionarismului eşuat şi aceea mult hulită a “statului naţional unitar” a ceauşismului comunist.
Admiraţia lui Eliade pentru liderul “viril”, care îşi asumă paternalist administrarea “Patriei” (de fapt a Matriei, care trebuie să devină o bună gospodină şi o mamă rodnică pentru a face fii cât mai abili pentru acest lider) îl face pe Eliade să ne ofere un portret aproape “mistic” al liderului politic. Salazar este “de o mare linişte, de o senină viaţă spirituală”, el este “sobru, calm, cu ochi mari, puri, cu o privire care trece prin tine, peste tine, ca să vadă dincolo”. Salazar este aidoma Căpitanului decedat, el este, ca şi Ceauşescu şi alţii din speţa lor, “călăuză a naţiunii”, “şef suprem” al Statului care întruchipează figura Tatălui mistic.
Eliade îl descrie pe Oliveira Salazar în dimensiunea originii sale “sănătoase”, el creşte într-o casă “de oameni muncitori şi cuviincioşi, atât de aproape de cer şi pământ”. Micul Oliveira “învaţă religia” cum alţii învaţă umbletul, viaţa acestui răspopit (comparaţia cu Stalin îi scapă lui Eliade) fiind aproape o transpunere romanescă a tuturor miturilor despre liderii providenţiali. Salazar este cumpătat şi “nu-şi supără părinţii niciodată, oameni cu frica lui Dumnezeu, muncind din greu”. Acelaşi copil nu pierder nici o slujbă din biserica Santa Madre şi este de un respect aproape ridicol faţă de bătrâna lui mamă. Scena propagandistică, în care Salazar pleacă la Ministerul de Finanţe şi cere voie mamei lui, care îi spune “Dacă au venit aici înseamnă că au avut nevoie de tine”, parcă scoasă din poezia lui Bolintineanu, întregeşte imaginea idealizată a liderului portughez. Ascetismul acestuia din timpul facultăţii, când era “unul din rarii studenţi care n-au socotit umilitor... să-şi petreacă nopţile acasă”, având în gând numai “Biserica, neamul şi opera gândului” constituind trepiedul ideologic pe care Eliade îşi întemeiază argumentaţia.
De fapt întrebarea fundamentală de la care porneşte Eliade este aceea dacă există posibilitatea de a se impune “o revolutie spirituală?”, şi dacă aceasta este realizabilă istoric. Salazar este văzut ca liderul care a reuşit “o revoluţie făcută de oameni care cred, înainte de toate, în primatul spiritualului”, iar afirmaţia conform căreia Statul salazarian “participă la absolut”, vine în concordanţă cu opinia lui Eliade despre rolul omului în societate, unde prezenţa sacrului coincide cu existenţa socială “pozitivă”. Această finalitate spirituală a existenţei sociale îl preocupă pe Eliade, iar “implicarea lui Dumnezeu” în administrarea societăţii, prin apelul la jertfă şi eforturi, face parte din acea ideologie naţional-creştină pe care o cultivase şi în ţară prin cercurile legionare. Salazar şi-a întemeiat dictatura pe reinstituirea Bisericii în viaţa publică portugheză, acolo unde Republica “laiciza familia” şi “legifera divorţul”, statul naţional creştin condamna practicile sociale care distrugeau familia. Eliade citează extensiv din Salazar, pentru care bazele creştinismului social constau în întemeierea pe familie, presupun înlocuirea revoltei cu ascultarea şi are convingerea că Statul este reprezentantul lui Dumnezeu pentru binele comun.
Duşmănia aceasta faţă de “cetăţean” (ca produs al liberalismului) şi înlocuirea lui cu o unitate “organică”, familia, este însoţită de abolirea “partidelor”, considerate şi ele ca fiind ficţiuni ale modernităţii şi schimbarea lor cu “cooperativele”, asociaţiile profesionale care sunt fundamentele statului corporativ. “Suveranitatea poporului”, este dispreţuită şi ea împreună cu toate libertăţile individuale pe care se bazează, ea fiind înlocuită de interesul naţional, manifestat prin suveranitatea naţională.

Lichidarea “liberalismului individualist” este necesară pentru că acesta produce descompunerea, iar semnele acestei descompuneri se văd în “corupţia politicienilor, abuzurile conducătorilor, dezmăţul din administraţie, ruina economică şi financiară a ţării, degradarea presei şi sterilitatea culturii”. Eliade este atât de pătruns de antiliberalismul salazarian încât acceptă definiţia lui Eca de Quieroz conform căruia Republica nu este nimic altceva decât o “dezordine sângeroasă”. Acestui haos al liberalismului i se opune o formă creştină de totalitarism, care permite “purificarea” fiarei din om şi care asigură o revoluţie morală şi politică. Salazar, aidoma legionarilor mioritici, promite o “nouă vigoare”, o “nouă ordine”, care sunt necesare din pricina crizei statului modern. Pentru Eliade “statul creştin” este întemeiat pe dragoste şi tocmai de aceea el înlocuieşte individul ca cetăţean, produs al lui laissez faire libral, cu familia, rezultată din iubirea în definiţia Sfântului Augustin. Eliade acuză “mirajul unei libertăţi absolute” şi al unui “individualism abstract”, în locul lor preferând regenerarea şi integrarea omului în “ritmurile cosmice”. De altfel Eliade pune în opoziţie “demo-liberalii”, conduşi de forţele oculte masonice şi de alte “societăţi secrete” organicismul statului naţional-creştin. Revoluţia salazariană este “un organism”, în care totul se leagă, iar succesul ei constă pentru Eliade în capacitatea de a “reintegra naţiunea în tradiţia ei istorică şi a reintegra pe individ în unitatea sa socială organică”. “Trăirea şi simţirea” sunt instrumentele care trebuie să înlocuiască raţiunea promovată de liberalism, iar “sacrificiul”, la care recurgeau şi legionarii autohtoni, este garanţia unui asemenea transfer.
Ce nu spune Eliade niciunde în textul său este faptul că regimul lui Salazar se baza pe existenţa unei forţe poliţieneşti, numită Polícia de Vigilância e Defesa do Estado, care juca rolul Securităţii şi al NKVD-ului. La fel, Eliade nu vede nici linia lungă de dictatori care au pregătit drumul lui Salazar, de la Costa Afonso la Sidonio Pais (despre care nu menţionează că i-a propus lui Salazar o funcţie politică) şi omite cu bună ştiinţă contextul internaţional în care Salazar se menţine la putere. În cele din urmă, motivaţia politică a textului este evidentă - după cum arăta Florin Ţurcanu în studiul său introductiv la Jurnalul portughez, există dovada că Eliade a fost intermediar între Antonescu şi Salazar. Eliade caută o soluţie în “modelul salazarian”, iar eşecul acestei soluţii se va solda cu lunga tăcere a istoricului religiilor. Tăcere care nu face decât să adâncească întrebările.