joi, 18 octombrie 2007

Cum ne îmbolnăvesc poveştile altora

Romanul Antoniu şi Kawabata (Cartea Românească, 2007) este o dovadă că se poate face literatură de calitate pe teme actuale, fără pansexualismul debordant al "tinerilor sălbatici" din proza contemporană.
Cu această carte Iolanda Malamen revine în forţă în prim planul prozei româneşti de azi, printr-o carte despre dezumanizare, violenţă şi degradare, dar fără tuşele groase ale realismului primitiv şi fără exhibiţiile noului naturalism erotic. O carte cu tematică „la zi”, dar care nu cedează tentaţiilor documentarului în proză.
Scrisul Iolandei Malamen are siguranţă şi forţă, iar multe dintre elementele care construiesc acest roman îl apropie de scenariul de film şi de teatru. Cartea este plină de imagini puternice, de multe ori rivalizând cu secvenţele din „Portocala mecanică” a lui Kubrik, demonstrând una din calităţile de prozator ale autoarei: capacitatea de a construi universuri ficţionale credibile
.
Cei doi cerşetori, Antoniu şi Kawabata "numărul 1" (se va vedea mai jos de ce),
fac în literatura noastră un cuplu literar memorabil – sunt un fel de Don Quijote de la Mancha şi Sancho Panza ai postmodernismului autohton. Antoniu e un „cloşard” cu vaste cunoştinţe literare, absolvent de litere, care împarte un bordei pe Strada Păpădiei, numărul opt, dintr-un cartier bucureştean de suburbie, cu amicul său de magherniţă, căruia îi spune Kawabata. Acesta e un fost brancardier, peşte şi vagabond, criminal şi coleg de hardughie cu Antoniu, iar cei doi trăiesc la marginea societăţii, într-un „ghetou mustind de mizerie” (trebuie spus că termenul de ghetou este nefericit ales pentru contextul romanului). Ulterior, printr-o întorsătură de intrigă, autoarea o introduce pe Kawabata "numărul doi", prostituata zisă Plăcinţica. La 25 de ani femeia îl întâlneşte pe Antoniu şi este adusă de acesta în magherniţa de la numărul 8, unde îi ia locul primului Kawabata, într-o relaţie neimplicată erotic. Kawabata-Plăcinţica se va reîntoarce sub forma unei tinere ziariste, Genoveva, care nu va vrea să îl recunoască pe Antoniu, refuzându-şi trecutula. Iar la final este introdusă încă o Kawabata (numărul trei), copilul născut de lumânăreasa din cimitiriul unde se refugiază Antoniu spre finalul vieţii, o fetiţă pe care părinţii o numesc Maria-Kawabata.

Antoniu şi Kawabata
nu este un „roman-reportaj”, cum a fost etichetat de către unii comentatori ai volumului. Aceasta nu doar pentru că „vagabonzii” lui Iolanda Malamen nu au nimic din cerşetorii de la televizor şi nici nu au vreo legătură cu cerşetorii pe care îi întâlnim, fiecare dintre noi, la colţ de stradă. Universul pe care îl construieşte autoarea în jurul celor două personaje centrale este mereu la limita dintre ficţiune şi halucinaţie, iar nu la limita dintre realitate şi invenţie. Trimiterile la Sibiu, Capitală Culturală Europeană, la Europa şi problemele integrării, ori la problemele politice nu sunt decât capcane care blochează privirea cititorului spre procesul ficţionalizării.
Toată acţiunea romanului, care este construită în jurul naratorului Antoniu (vagabond provenit din familie de medici, literat ratat, care ajunge să cerşească în staţia de metrou de la Obor) e un pretext pentru referinţe bibliografice. „Eu sunt un vagabond care a citit două mii de cărţi din scoarţă-n scoarţă... şi cerşesc pentru că aşa am eu chef”, spune Antoniu. Unele trimiteri sunt directe, aşa cum este cazul cu referinţa la piesa clasică a lui Shakespeare. La fel sunt cele la scriitorul japonez Yasunari Kawabata, care s-a sinucis în anii '70 – nu întâmplător acesta este momentul când începe destinul anti-social al lui Antoniu. Chiar textul este dozat printr-o continuă alunecare în plan referenţial livresc, literaturizant. Personajele principale, ne spune autoarea, „par două personaje din „Azilul de noapte”. O altă referinţă de factură postmodernă este aceea la „1001 de nopţi”, unde Antoniu este o Sheherezadă de mahala, care încearcă să atenueze impactul realului prin poveştile sale. În plus prima iubire a lui Antoniu este o Ema, care este legată explicit de personajul lui Flaubert. Chiar scena de început a romanului – amplasată în Ajun de Crăciun, în anul „Integrării Europene”, când cei doi boschetari primesc de la o prostituată, care la rândul ei primise cadoul de la un client, un pachet în care se află Psalmii biblici – ţine de teatralitatea voită a naratorului.
Toate personajele romanului Iolandei Malamen sunt ficţionale până în cele mai mici detalii ale existenţei lor. Personajele din roman trăiesc în realitate doar la modul superficial, ele nu sunt „reale” – iar autoarea face din aceasta un exerciţiu voit de naraţiune. Pentru că, dacă efortul nu este intenţionat, ori dacă cititorul nu receptează astfel personajele şi intriga, atunci întregul eşafodaj al cărţii se prăbuşeşte în derizoriu. Chiar identităţile personajelor sunt la limita ficţionalizării excesive. Cei cinci ani pe care i-a petrecut Kawabata cu Antoniu au fost mijloace prin care acesta „a înşelat moartea”, alte personaje sunt salvate de la moarte în mod miraculos, iar locuitorii din mahalaua în care locuieşte Antoniu îl cheamă pe acesta pe post de împăciuitor. În mod voit Antoniu este construit ca o figură profetică, ca un Mesia al suburbiilor mizere. În cele din urmă ficţionalizarea este cauzatoare de moarte, pentru că Antoniu, după ce iese din oralitate şi reuşeşte să îşi scrie „Cartea”, trebuie să dispară.
Din păcate acest limbaj ficţionalizator o „înghite” chiar şi pe autoare, care ajunge să vorbească în stilul „cloşarzilor” („Dacă i-ar vedea Comunitatea Europeană, s-ar holba la ei cu ochii cît cepele”). Şi, la fel de regretabil este că discursul „de autor” glisează peste personaje (de multe ori vagabondul Kawabata vorbeşte ca un absolvent de filologie). Această o teatralitate nu reduce calitatea principală a prozei scrise de Iolanda Malemen, o construcţie care reuşeşte să dozeze nivelele narative, care perminte trecerea de la un palier la altul al interacţiunii personajelor cu o naturaleţe de scriitor stăpân pe instrumentele sale. „Istoriile” prin care personajul principal încearcă să îşi recompună un alter-ego romanesc feminin se intersectează cu poveştile spuse de autoare despre acest personaj care, la rândul lor, fac parte dintr-o intrigă complexă într-un spaţiu urban eterogen. „Mă îmbolnăveşti cu poveştile tale”, îi reproşează Kawabata lui Antoniu, iar felul cum povesteşte Iolanda Malamen are acelaşi efect asupra cititorului.
Personajele ies din realitate, ies din biografiile personale şi din condiţionările sociologice pentru a intra, pe de-a-ntregul, în literatură. De aceea calofilia de care suferă pe alocuri scriitura Iolandei Malamen nu este agasantă, ea permite conturarea unui roman anti-eroic, unde metodele anti-literaturii sunt puse în mişcare cu o abilitate de care numai un romancier autentic.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire