Bolgiile thrillerului de proastă calitate

Clubul Dante, thrillerul lui Matthew Pearl (tradus de editura Humanitas în seria Thriller&Mystery, 2007), conţine toate elementele unui bun roman de "mistere". Cartea este compusă din mai multe crime ciudate - cineva este mâncat de viu de viermi, altcineva este îngropat de viu, cu picioarele arzând afară din groapă, iar altul este mutilat şi ţinut în viaţă mai multe zile. În plus totul are loc într-o perioadă istorică suculentă - intriga se desfăşoară după Războiul de secesiune între aboliţionişti şi Sudul sclavagist, cu toate ororile unui război civil în fundal. Mai mult, cartea face referinţă la un spaţiu literar generos, atât prin trimiterile la Henry Wadsworth Longfellow, traducătorul primei ediţii americane a Divinei Comedii, cât mai ales prin seducătoarea legătură cu florentinul exilat. Peste toate acestea se suprapune atmosfera conservatoare a unui Harvard de secol XIX, închistat şi bigot.
Exemplar este modul cum Pearl reuşeşte să transforme anecdoticul istoric în materie primă pentru ficţiune. După cum mărturiseşte în finalul cărţii, fundamentul narativ este într-o notiţă biografică a poetului Lowell, apropiat al lui Longfellow şi erou în roman, căruia soţia îi recomanda să îşi ia cu el puşca de vânătoare la o întâlnire a Clubului Dante (el însuşi autentic istoriceşte), din cauza crimelor care aveau loc la Cambridge. Mai mult, volum este un exemplu demn de urmat pentru ce înseamnă documentare, fiecare detaliu narativ fiind însoţit de nuanţe verificabile.
Dar ce trebuia să îmi dea de gândit, însă, era faptul că Dan Brown lăuda pe coperta I cartea lui Pearl. "Matthew Pearl, spune "marele" Dan Brown, este noua vedetă a scenei literare", iar eu l-am crezut, am cumpărat cartea şi mi-ai petrecut două noapţi citind-o. Mai bine dormeam. Recomandarea lui Brown (care în original era aceea că Pearl este "noua stea pe firmamentul" romanului contemporan) se referea la un volum de crimă şi plictiseală.
Volumul acesta este chiar volumul de debut al lui Pearl (el însuşi student al lui Dante pe la Harvard) şi adună în el, pe vreo 475 de pagini, o mulţime de truisme. Dincolo de faptul că opera lui Aligheri este redusă la vreo trei crime şi un grup de scriitori la a doua tinereţe, chiar intriga este construită parcă de un adolescent pasionat de enigmistică, însă unul care nu poate descifra nici măcar un rebus până la capăt.
Cum e posibil ca nişte specialişti în Dante, de exemplu profesorul (şi poetul) James Russell Lowell, care preda cursul Dante studenţilor de la Harvard, să nu îşi dea seama că asasinul poartă un pseudonim dantesc? Pentru că, culmea "misterului"!, însuşi numele personajului malefic este Dan Teal (prescurtare de la Dante Al... igheri). Cum se explică faptul că un fost ofiţer în armata nordistă, semi-analfabet, pune în scenă crime bazate pe textele din "Infernul", doar pe baza unor predici ale unui membru al clubului Dante? Însăilătura epică a lui Pearl frizează ridicolul şi nu reuşeşte să fie credibilă, artificiul şi falsitatea răsărind la tot pasul, printre minunatele reconstrucţii "de epocă".
În plus, trama cărţii a fost anticipată mult mai bine de către filmul Seven, iar când un film întrece o carte, cartea nu merită citită. Clubul lui Dante rămâne un exemplu pentru felul cum se poate rata un subiect foarte bun şi o muncă enormă de documentare.