Cum a plâns săracu' Nietzsche?

Cu ocazia apariţiei filmului „How Nietzsche Wept”, regizat de Pinchas Perry (autor al unui film după "Prinţul" lui Machiavelli, oribilă chestie... ah, şi altă chestie, mai oribilă, în film rolul lui Nietzsche îl joacă Armand Assante), Humanitas a reeditat volumul lui Irvin Yalom, cu acelaşi titlu (volum trecut într-un con de umbră în 1998, la prima ediţie). În fine, nu am de gând să mai fac un blog de cronici de filme (când să le mai scriu şi pe alea!), dar oricum, trebuie spus că această carte a fost ignorată pe bună dreptate deoarece, Yalom, psihanalist newyorchez de succes, s-a apucat de scris romane în cheie simplist freudiană şi, ce s-a gândit el, să facă o proză despre posibila (niciodată demonstrata) întâlnire dintre Nietzsche, copilul teribil al anti-creştinismului, şi Joseph Breuer, părintele nerecunoscut la analizei subconştientului.

Până aici, o idee bună, numai că psihanaliza pe care o ficţionalizează Yalom este una una sfruntat de schematizatoare şi mult prea greţos popularizatoare. Această schemă a aplicat-o autorul nostru aproape identic şi în alte cărţi – dintre acestea The Schopenhauer Cure; unde filosoful mizantrop este pus la căruţa psihiatriei de grup). Oricum, autorul, altfel profesor de psihiatrie şi practicant al psihanalizei, pare să fie încântat de contragerea tuturor schemelor analizei profunzimilor în structuri romaneşti: mitul lui Oedip, conflictele primare ale eului, triunghiul amoros etc. etc., devin tot atâtea surse narative.

Cu toate acestea, pentru o carte despre Nietzsche, romanul lui Yalom este prea lipsit de vitalitate, iar pentru un roman despre începuturile psihanalizei este un volum exagerat de împănat de conexiuni livreşti. Poate cea mai însăilată parte este aceea în care Nietzsche îşi dă seama că fantasmele lui Breuer pentru Anna Pappenheim (celebra Anna O) sunt legate de angoasele materne ale acestuia, pe amândouă chemându-le Bertha. Nietzsche nu numai că descoperă unul din mecanismele fundamentale ale psihanalizei, deplasarea, dar se dovedeşte a fi un fel de proto-psihanalist, el notându-şi cu grijă conversaţiile cu „pacientul”, construind scenarii analitice şi progresând prin recursul la intepretarea viselor.

La fel de schematice sunt şi caracterele din carte, Lou Andreas Salomé este descrisă ca o feministă voluntară, devoratoare de bărbaţi, prietenului lui Nietzsche, filosoful Paul Rée, este portretizat ca un debil emoţional, iar Sigmund Freud apare ca un fel de discipol nerecunoscător al lui Breuer, cu a cărui soţie are o relaţie ciudată, la limita infidelităţii.
Dar cele mai cumplite sunt, însă, descrierile lui Nietzsche însuşi. Acesta este foarte sensibil la problemele de „putere” (duh!) şi este foarte atent la chestiunile legate de identitate. În plus el vorbeşte „din carte”, sfaturile pe care le dă psihologul amator Nietzsche sunt de genul „Ceea ce nu mă omoară, mă face mai puternic” (citatul nefiind din Conan Barbarul, ci chiar din Amurgul idolilor) sau viaţa trebuie trăită periculos. Într-un amestec de psihologie a abisurilor, care se întâlneşte cu psihologia isteriei şi a viselor, autorul vrea să sugereze geneza uneia dintre cele mai importante metode de analiză din lumea contemporană. Numai că tot ce îi reuşeşte este o lungă şi plictisitoare pe alocuri punere în scenă a unor idei din filosofia nietzscheeană.
Cum ajunge Nietzsche să vorbească aşa? Momit la Viena de Lou, Breuer recurge la o stratagemă pentru a-l păcăli pe Nietzsche să i se confeseze, şi îl internează într-o clinică privată. Acolo, împreună cu filosoful, cei doi dezvoltă tehnica psihanalizei. Dincolo de explicita ficţionalizare a mecanismelor transferului din psihanaliză, finalul acestei lungi sesiuni de discuţii şi analize psiho-filosofice este lamentabil. Nietzsche sfârşeşte prin a-şi expia lacrimogen toate angoasele. Şi, după ce plânge, Nietzsche pleacă (mulţumit sau nu, asta nu Yalom nu ne mai spune, plata pentru sedinţă fiind achitată de către cititorii creduli).
Cu toate acestea, încă o dată, cartea bate filmul, pentru că filmul este de un grotesc întrecut numai de inabilitatea actorilor de a da viaţă personajelor.