Cartea care literaturizează realitatea

Dan Stanca face în "Cei calzi şi cei reci" (Cartea Românească, 2008) o continuare firească a filonului fantastico-istoric prin care s-a impus în proza contemporană, mai exact romanul eschatologic.

Chiar titlul cărţii este o parafrază transparentă la formula Sfântului Ioan Teologul, din cartea Apocalipsei (cap. 3, 15-16), unde, în mesajul către Biserica din Laodiceea, acesta îi îndeamnă pe credincioşi spre extremism. Ori suntem cu totul reci, ori cu totul fierbinţi. Cei care sunt căldicei, spune în altă parte textul Apocalipsei, devin lăcaşuri ale diavolului, colivii ale unor păsări necurate, locuinţe ale fiinţelor din tenebre. „Noi, căldiceii, am fost deja scuipaţi şi înotăm în balele unui timp ce putrezeşte sub ochii noştri”.
Tematica aceasta nu este nouă pentru scriitura lui Stanca, succesul în proză înregistrat cu „Apocalips amânat” (roman premiat de Uniunea Scriitorilor în 1997) a continuat, iar acest roman porneşte şi el de la un context istoric, transferat în ficţiune: cazul Tanacu. „Cazul Tanacu” şi exorcizarea efectuată de călugărul Corogeanu a fost la noi obiectul mai multor prelucrări. Tatiana Niculescu Bran a scris un roman „Spovedanie la Tanacu”, textul ei a fost pus în scenă de Andrei Şerban la Odeon şi în New York, iar subiectul în sine a devenit temă predilectă a talk-show-urilor şi a presei de scandal. După ce a ajuns pe bloguri special dedicate, Dan Stanca l-a integrat într-un roman despre demonism şi rolul creştinismului în lumea de azi.
Dan Stanca este un dostoievskian de secol douăzeci şi unu, iar preocuparea lui pentru prezenţa Diavolului în istorie face din romanul „Cei calzi...”, o replică la Demonii, Fraţii Karamazov sau Crimă şi Pedeapsă. Textul lui Stanca este pus de la început sub semnul lui Dostoievski, iar fraza de pornire („Am omorât un om”), trimite direct la drama lui Raskolnikov. Septimiu Nour, tatăl eroului principal, ajunge în puşcărie din cauza întâlnirii cu un alt călugăr, Ivan Kulîghin, descins din Pelerinul rus. Chiar formulările eroilor dostoievskieni („Dacă Dumnezeu nu există totul e permis”) sunt rescrise de Dan Stanca şi puse în gura personajelor sale. Dacă Dostoievski scria că „dacă diavolul nu există şi omul l-a creat, atunci l-a creat după chipul şi asemănarea lui”, Dan Stanca elaborează: „Diavolul creşte în noi aşa cum creşte fătul în pântecele matern, placenta lui e groasă şi rezistentă... Diavolul era acolo în femeie şi trebuia chiuretat ca un embrion malign”
Şi temele majore sunt de factură rusească. Autorul pune în discuţie valorile ortodoxiei şi ale catolicismului, juxtapuse unor non-valori ale societăţii post-industriale, ca homosexualitatea, libertinajul sexual şi amorul liber. „Perversiunile” cauzate de o societate a „dezindividualizării”, amoralismul, terapia sexuală, clonarea sau recoltarea de ovule şi celule stem sunt utilizate ca mijloace de a discuta ce rol mai joacă religia în societăţile contemporane? Iar la întrebarea care este „chipul viitor al creştinismului”, personajele lui Dan Stanca răspund: „Crucea se retrage tot mai mult în spaţiul intim. Nu mai e cruce, ci cruciuliţă”.
Intriga centrală, descoperirea Profeţiei Papilor şi a Jurnalul Papilor, este amestecată cu scene decupate din ziarele epocii – cum ar fi aceea în care un turist japonez moare muşcat de câinii vagabonzi ai Bucureştilor. La aceasta se adaugă atentatul împotriva papei Ioan Paul al II-lea, rememorarea cardinalului Ghyka, homosexualitatea şi pederastia, traficul de carne vie şi prostituţia, toate fiind conduse pe firul epic al vieţii cuplului de ziarişti Edgar şi Viola Nour.
Personajul principal este Edgar Nour, tată fără copii, soţ fără soţie şi bărbat fără prieteni, care devine o caricatură a omului modern, o figură ce reprezintă golirea totală de sine la care ajunge fiinţa astăzi. Ca om de televiziune, ajuns la vârsta pensionării („la şaizeci şi ceva de ani”), Edgar Nour, cu o înfăţişare „benignă şi bonomă”, căsătorit cu o colegă de breaslă, loveşte un om cu maşina, dar nu mai găseşte cadavrul victimei.
Numai că mortul căruia îi pierde urma Edgar Nour este chiar novicele de la mănăstirea unde a avut loc exorcizarea Eleonorei Curt, novice căruia „vagina dentata” a monahiei i-a retezat un deget. De fapt imaginile acestea groteşti, scoase aproape din Hyeronimus Bosch sunt cheia de boltă a scrisului lui Dan Stanca. Aici autorul debordează într-o literatură fantastică de calitate. Aşa se întâmplă cu momentul descrierii orgiilor la care se supune Viola Nour, care coboară mai multe bolgii până când intră într-un spaţiu asemănător aceluia din Eyes Wide Shut.
Din păcate Edgar Nour vorbeşte de prea multe ori ca un alter-ego al autorului, iar comentariile lui sunt de multe ori din categoria notaţiilor de jurnal intim, puse doar în stil dialogal. Personajele vorbesc de multe ori în afara identităţii lor de caracter – aşa se întâmplă la întâlnirea cu „fratele Gabriel”, care descrie exorcizarea în termeni livreşti, de scriitor elevat şi nu în limbajul unui habotnic.
Pe de altă parte este evident că Dan Stanca nu poate renunţa la deprinderile de eseist, panseurile personajelor sale fiind adeseori lungi expuneri ale unor păreri personale. Aşa se întâmplă cu scena de la tribunal, unde se judecă procesul călugărului exorcist şi unde procuroarea Mihaela Petrescu (culmea, prietenă cu soţia lui Nour) „îl pusese la zid pe bietul frate, îl atârnase ca pe un tablou în cuiul demostraţiei ei şi arătând spre el flagela năravurile unui popor înapoiat şi incult”. Un alt exemplu este constatarea că Papa Benedict al XVI-lea a pornit ca un Rottweiler al Bisericii romano-catolice şi va sfârşi ca un pudel – idee reluată atât în dialoguri, cât şi în monologul interior, dar şi în vocea naratorului (până şi personajele realizează că se repetă, ceea ce nu îl împiedică pe autor să o facă). În fond, această incapacitate a autorului de a controla vocile multiple pe care le dezvoltă reprezintă principala slăbiciune a romancierului Dan Stanca.
Legăturile firelor narative sunt destul de fragile, adeseori frizând artificialitatea. Sebastian Saviel, prietenul lui Nour, este un melanj de personaje dostoievskiene, compus cinic precum Fiodor Karamazov, degradat de raţiune ca şi Raskolnikov şi nihilist ca Stavroghin. Definit ca un „artist al falsului”, Saviel este întruparea demonicului din lumea contemporană. Descrierea următoare este parcă extrasă din literatura canonică despre Satana: „homosexualul cinic, numit ambasador al României la Sfântul Scaun” este corupătorul prin excelenţă. El o corupe se soţia lui Nour, Violeta, şi tot el atentează la sexualitatea prietenului, într-o scenă a seducţiei homosexuale, care are loc la o vizionare a filmului „Cele 120 de zile ale Sodomei”.
Aici trebuie spus că imaginea vulgarizatoare a homosexualităţii („Gata cu Burebista... sfincterul meu contează, alifica cu care mă ung” sau „Ce-o să-mi faci, Stimate Sanctitate? Mă excomunici că mi-o trag cu un bărbat?”), ori alunecările reacţionare, anti-raţionaliste: „Suntem prea raţionalişti. Tot ce e miracol depăşeşte puterea noastră de înţelegere”, arată artificialitatea de care nu se poate elibera scrisul lui Dan Stanca. Alunecări ce generează uneori poveşti scoborâte din Arghezi, cum este istorisirea despre unchiul Demeter (înrudit cu Saviel), care „fura ulei din candelă şi ungea sfincterul călugăraşilor sărmani cu duhul”.
Autorul produce un roman fantast, care trece de la real spre previziunea ştiinţifico-fantastică (cu inflexiuni de roman para-creştin, din categoria „Left Behind”, scrise de Tim LaHaye şi Jerry Jenkins). În această carte, Dan Stanca anticipează moartea Papei Benedict al XVI-lea, iar finalul este acela că noul Papă, Michele Moretti, sub numele de Pius al XIII-lea, urmaş al unuia dintre judecătorii care l-au condamnat pe Giordano Bruno, este sanctificat sub atacul terorist al Al-Quaeda şi... dispare. Iar după ce acest nou papă „glumeţ, şugubăţ şi colocvial” dispare, apare în presă celebrul jurnal al Papilor, document care confirmă că, după ultimul Papă, Scaunul Apostolic va aparţine unui ateu, agnostic, evreu sau musulman!
Reluând tehnica pe care a utilizat-o în romanul din 2007, care avea ca subiect evenimentele din 11 septembrie, în această carte Dan Stanca pune în mişcare acelaşi mecanism al amalgamării ficţiunii cu realul. El amestecă vizita lui Pascal Bruckner în Romania, pentru articolul despre cazul Tanacu, cu cazul exorcizării, cu lecturi din cartea Tatianei Niculescu, cu prezenţa lui Paulo Coelho sau apariţia cărţilor lui Dan Brown. Aşa se face că Daniel Corogeanu devine „fratele Gabriel”, posedata” Irina Cornici va deveni Eleonora Curt şi criminala mistică „Luminiţa Ciolpan” (adică Luminiţa Solcan), este ucigaşa părintelui Roger de la Taizé.
În frenezia ficţionalizării apare un scriitor britanic, Adam Fisher, care este un amestec de Paolo Coelho şi Pascal Bruckner, manifestare a autorului de succes, produs al marketingului contemporan. La fel, titlul unui roman de Coelho devine subiect de discuţie pe marginea influenţei musulmane asupra Romei şi creştinismului, iar Dan Brown apare citat cu celebra sa teorie despre Isus şi Maria Magdalena. Ba chiar mai mult, lecturile despre „pezevenghiul” de Dan Brown, sunt urmate culmea!, de o vizită a acestuia la Luminiţa, împreună cu fictivul Adam Fisher. La fel de improbabilă şi neveridică este coruperea unui „halebardier superb din garda papală” de către Ambasadorul României, Sebastian Saviel ori scena scoaterii demonului, parcă extrasă din seria Exorcistul.
Cele mai puternice personaje sunt cele feminine. Aşa se întâmplă cu Viola Mirescu, soţia lui Nour, care este infertilă şi această sterilitate a singurei figuri feminine din roman care participă activ la intrigă (cuplată cu imaginile celorlalte două femei „demonizate”) sunt trimiteri, fără referire directă, la schimbarea identităţii feminine. La fel, povestea Eleonorei, care este vândută ca sclavă pentru sex în Istambul, unde este „călărită de turcaleţi” şi unde, după repetate violuri („bezna pântecului ei, receptacul al Bizanţului în care musulmanii pătrunseseră cu sute de ani în urmă şi îşi depuseseră lapţii) se transformă ea însăşi într-o „cavitate cu dinţi”, care retează penisuri şi degete.
Scriitor prolific şi abil constructor de contexte socio-istorice, atent observator al prezentului, Dan Stanca se aşează în proza autohtonă între Mircea Eliade şi Vasile Voiculescu.