Privire prin Rubikoscop

Când am citit Rubik-ul coordonat de Simona Popescu mi-a fost ciudă, o ciudă venită din incapacitatea mea de a genera printre studenţii mei acelaşi gen de emulaţie, de neputinţa de a-i convinge pe cei mai individualişti dintre ei că există creativitate şi în proiectele colective, că se poate scrie şi altfel decât au fost învăţaţi la şcoala primară, adică singuri şi egoişti.

De aceea sunt subiectiv şi n-aş vrea să vorbesc prea mult despre romanul Rubik (apărut în 2008 la Polirom în colecţia Fiction Ltd), ci mai degrabă despre "efectul de Rubik". Cartea este numită fără echivoc, încă din pagina de gardă, drept roman colectiv şi aproape că îţi vine să crezi acest lucru atunci când parcurgi cele 535 de pagini de proză, poezie, bucăţi de dialoguri, fluxuri libere de memorie şi aşa mai departe. Aproape douăzeci de oameni au scris pentru acest experiment textul, timp de câţiva ani buni. Genurile „literare” din volum sunt diverse, suprapuse şi amestecate, iar autorii au făcut tot ce au putut pentru a le lega, aidoma unui gherghef – după cum spune Simona Popescu, coordonatorul volumului. Dar nu aş vrea să vorbesc ca un „critic literar” (horror!), ci ca un interpret media.
Mai degrabă decât să fac o analiză de text, aş vorbi despre conceptul mediatic care stă la baza „rubikării”. Pentru că, aşa cum descrie Simona Popescu efectul de „rubik” în prefaţa cărţii, proiectul acesta este un efort despre „cum se leagă oamenii între ei”, este mai mult decât proiectul unui roman care să pornească de la liftiera de la Teatrul Naţional, el devine un „collective work” ale cărui piese colorate nu doar se compun şi recompun pe mai multe paliere, ci descriu laturi şi faţete ale identităţii celor care se vor „autorii” proiectului. Rubik este un experiment cross-media (sau îşi propune să fie), un artefact care aduce la un loc multiplele tehnici discursive induse de tehnologiile civilizaţiei „software” în care trăim.
De aceea aş vorbi mai mult despre ceea ce Rubik nu este, la fel cum, dacă ar fi să descriu identitatea lui aş descrie-o prin ceea ce se deschide din el, prin interfaţa pe care o permite, iar nu prin simplul comentariu pe textul din interiorul copertelor, adică faţa vizibilă a lui. Aceasta este o mască, o manifestare, o capcană de design. Iar capcana cărţii constă în finalitatea ei imediată – aparent e numai un experiment livresc, un reflux intelectual al dadaismul, permis de către accesul la filosofiile postmoderniste, la discursul unor Guattari şi Deleuze.
Aceasta pentru că. dacă nu deschizi Dvd-ul care stă cuminte la spatele cărţii poţi să rămâi cu o impresie greşită despre Rubik. E ca şi cum, după ce Erno Rubik şi-a inventat diabolicul său cub, să îl fi lăsat fără instrucţiuni de folosinţă. Iar Prefaţa este mult prea fluidă pentru a ne obliga să vedem produsul multimedia de la final, unde, fragmentar, incomplet şi, uneori, neprofesionist, se dezvoltă adevăratul Rubik.
Dacă nu vezi Rubik-ul de pe DVD nu ai cum să citeşti „romanul”, pentru că Rubik este un rezultat al epocii multimedia, este multiclikabil şi multi-uz. A-l vedea doar ca pe o simplă carte, ca un roman în ramă (fie el şi ca o scamă), e o trădare, o suprasimplificare a naturii lui.
Vorbind despre scrierea romanului ca despre o „rucodelie”, activitate prin care călugării îşi ţin minte limpede în rugăciune, Simona Popescu este cea care, poate cu bună ştiinţă, ne induce în eroare, pentru că nu despre o lucrare a mâinilor este vorba aici, şi nici despre o lucrare a imaginaţiei, ci despre o punere în scenă, o urieşească înscenare, în care autorii (dacă mai putem să le spune aşa) se pun pe ei înşişi în ficţiunea pe care o generează.
Romanul colectiv mai avusese adepţi la noi, Femeia în roşu fiind un etalon la începutul anilor 90, iar unul dintre membrii grupului scrisese deja în proiectul Graffiti Files. Dar Rubik face un multi-discurs, o suită de naraţiuni care trebui văzute, care sunt destinate spargerii ritmului linear al literaturii. Scris nu atât pentru a arăta cum trebuie să fie primul roman fractalic de la noi, cât pentru a demonstra efectele unei metode de tip fractal, Rubik s-a construit ca un exerciţiu de echipă, ca un produs al auctorialităţii multiple.
În acest sens, Rubik este un roman cinematografic. Şi aceasta nu doar pentru că există pasaje întregi redactate ca pure dialoguri cinematografice, ori pentru că toată cartea este o dovadă vizibilă a faptului că preocuparea pentru scenarii a fost constantă de-a lungul proiectului Rubik.
Rubik ar fi trebuit să fie transformat într-un scenariu de film – iar participanţii la proiect au simţit aceasta din momentul când au introdus o cameră video în joc şi când s-au „combinat” cu studenţii şi profesorii de la Arte, secţia video.
Autorii sunt deopotrivă personaje, cântă rap şi hip-hop, pun în scenă sesiuni de video dance şi construiesc situaţii imaginare, transpuse într-un limbaj video parcă scos din Blair Witch Project. Rubik e un media(uni)vers, acolo se întâlnesc fişiere de Winamp, identităţi de messenger, înâlniri din chat-room-uri, cafenele virtuale şi ficţiuni personale.
Aş fi vrut să văd un video documentar despre construirea lui Rubik, m-aş fi înghesuit la coadă să cumpăr bilet la ficţiunea cinematografică după Rubik şi aş fi jucat jocul pe calculator Rubik, în care participanţii pot să îşi scrie propriile ficţiuni despre liftiera cu ghergheful.
Acestea sunt deschiderile despre care voiam să vorbesc atunci când spuneam că Rubik este mai mult decât pare, în fond el nu este decât faţetele pe care reuşim să le răsucim fiecare dintre noi. Rubik este un punct de pornire, o variantă „demo” pentru orice alte proiecte de acest gen, unde imaginaţia şi literatura, discursul media şi tehnicile cinematografiei, lumile virtuale şi ficţiunile personale să constituie „carnea” unei alte forme de exprimare de sine.