Excurs(ie) în (post) lumea de apoi

In cel mai recent volum al său Andrei Codrescu (Ghid dada pentru postumani, Curtea Veche, 2010) ne conduce în lumea de apoi, care este de fapt lumea „post”-ismelor, adică lumea de „după” ceva, un ceva despre care de multe ori nici nu mai știm ce este. Nu e de mirare că volumul lui Codrescu este conceput ca un „ghid”, destinat unor străini prin această „lume de după”, în care ei (noi) trăiesc(im) de fapt.
Un îndrumar dada trebuie neapărat să aibă un ghid în lumea de apoi, iar Codrescu, aidoma lui Virgiliu, ne conduce prin harababura ha(des)otică a lumii moderne. El este un fel de Virgiliu răsturnat în sine însuși, rătăcit prin propriile-i fantasme - autorul se ghidează pe sine, pentru că Andrei Codrescu este dada de-a binelea, este poate ultimul dada, dovadă sunt poeziile sale. Culmea dadaismului, chiar volumul de față se vrea, nici mai mult, nici mai puțin, decât „ultima carte a lumii”, iar despre proza lui Codrescu ce să mai spun, pare scoasă dintr-o ședință de spiritism efectuată cu ectoplasma lui Breton la masă, atât este de suprarealistă.
Deși „ghidul” acesta este un poem în proză, un cântec de gestă al suprarealismului, cartea în sine este „împachetată” ca un ghid „științific” (textul este foarte bine deghizat sub măștile „obiectivității”, cu aparențe de dicționar, cu (pseudo) definiții și referințe bi(bli)ografice, dar de fapt autorul scrie un fel de „învățături” ale lui Teodosie (sau Neagoe, in fine, oul sau găina) către post-oameni.
El ne (îi/se) învață cum se trăiește o viață „dada”, iar o viață dada presupune prin excelență o existență neserioasă, la fel cum Codrescu însuși este cu totul neserios. El se auto-citează, parodiază constant și ironizează, transformă în bufonerie totul, realitatea și cultura. De fapt pentru post-omul Codrescu realitatea este un doar un pseudonim al realității, un alter-ego în care aceasta își trăiește un artificiu vital.
Scriitorul post-uman este și el un alter-eros, așa cum Marcel Duchamp era Rrose Selavie (eros c’est la vie), Lenin era Vladimiri Ilici Ulianov, Samuel Rosenstock din Moinești devine Tristan Tzara, iar Codrescu este Andrei Perlmutter. În logica dada numele este important, așa cum numele lui Tzara devine foarte relevant, cu legătură directă în argumentația lui Lacan, pentru că acesta este „numele tatălui” destituit din calitățile sale. „Numele Tătucului dada” tradus de Codrescu prin „trist în țară”, adică o țară tristă, care nici măcar nu îl menționează pe omul ce a dat naștere unuia dintre cele mai importante curente artistice ale lumii moderne, devine marcant pentru tot ce înseamnă lumea de după oameni.
Deoarece pentru post-oameni, dada e cuvântul magic, este manifestarea desăvârșită a lui anti: anti-autoritarism, anti-instituțional, anti-artă, de fapt anti-orice.
Prin urmare, un ghid post-uman este util numai pentru cine este post-uman, sau cine știe că este post-uman. Întrebarea rămâne ce mai înseamnă post-uman într-o lume Disney-ească, unde post-post-post realitatea a devenit principala noastră sursă de amuzament. Post-modernism, post-colonialism, post-creștinism, post-structuralism, post-comunism (după prăbușirea zidului Berlinului), post-liberalism (după criza economică), au mai rămas post-oamenii, care nu sunt definiți de idei, ci de gadgeturile pe care le poartă, de spațiul urban în care trăiesc de decenii fără să mai fie oameni.
In lumea tehnologică, subiectul post-uman este subiectul dezumanizat care este crescut în „culturi artificiale” (despre care vorbea Nicholas Gessler). Până și corpurile noastre sunt e-corpuri, corpuri electronice, tehnologizate și intermediate în universul cibernetic – așa se explică de ce, pentru Codrescu, roboții din Battlestar Galactica sunt mesianici, pentru că amestecul dintre cyborgi și oameni va permite apariţia unei rase care să salveze Pământul. Iar acești roboți mesianici sunt, prin excelenţă creaturi „dadaiste”. Pentru că postumanul este umanitatea fără oameni, o lume a cyborgilor și a androizilor care umblă printre noi și când ar fi autentici. Post-umanitatea este o umanitate tehnologizată, în sensul că este ieșită din setul de definiții ale standardizate ale filosofiei europene clasice și este intrată în ilogica unui nou tip de societate. O societate post-umană, aflată mereu în căutarea unui corp fără organe.
Ce este post-omul? În sens primar, post-uman este ceea ce nu mai are de-a face cu principiile umanismului, cu umanitatea așa cum era ea definită la începuturile Renașterii, pentru că acel tip de societate a încetat să mai existe. Și Ihab Hassan, în cartea sa clasică despre postmodernism, a făcut această remarcă despre postumanism, sugerând o legătură între transformările sociale și ideologice din ultimele decenii și apariția acestei noi forme de manifestare a umanului. Deși Katherine Hayles, în Cum am devenit postumani, a definit post-umanismul nu ca pe un anti-umanism sau un sfârșit al umanității, ci ca pe un început al conviețuirii dintre oameni și non-oameni, iar Fukuyama a vorbit despre efectele tehnologice asupra identității umane, spunând că noi aparținem unei tehno-umanități, care cultivă alteritatea mecanică, hibrizii și artificiile, Codrescu definește rapid și tranșant postumanismul astfel: postumanul este umanul care a pus natura între paranteze, iar cui nu-i place să-și spună postuman, să-și spună cum vrea, dar tot postuman va fi!
Post-oamenii sunt sătui de raționalismul european care a dus la asasinarea irațională a milioane de oameni. De aceea postumanii nu au nevoie de o filosofie de viață și nici reguli de comportament, pentru că a fi dada înseamnă a fi împotriva oricărei forme de comunicare, la ce bun comunicarea dacă ea mai mult ne încurcă și ne ajută să mințim mai bine?! Atunci manifestul dadaist, care se întemeiază pe anularea oricărei forme de comunicare, are nevoie să fie psihedelic, să fie indus de substanțe halucinogene, să nu mai aibă nicio noimă.
Iar dadaismul este cel care scoate postumanul dintre paranteze, și din această mișcare dublă apare explicită falsitatea umanismului. Dadaismul este acel mod de a gândi care se bazează pe conștiința că orice propoziție încheiată este o propoziție care înseamnă exact opusul ei, iar lipsa de autenticitate este rezolvată prin elogiul ambiguității, marcat sintactic de Codrescu prin inventarea pronumelui „herm”, prescurtare de la hermafrodit, pronume care conține în engleză și masculinul și femininul deodată.
Dadaismul este prin excelență un motor al formelor fără fond - specialitate a casei în România. Nu e de mirare că părintele dadaismului s-a născut pe plaiurile mioritice, care au rămas suprarealiste și astăzi - la fel de suprarealiste sunt notațiile lui Codrescu despre România și despre un București care a rămas la fel de „dada” ca și cel care a dus la sinuciderea lui Urmuz. Vedem cafeneau „La motoare” unde reproducerile figurilor celor mai importante ale suprarealismului authoton stau fără nume, sau clădirea Uniunii Scriitorilor care este la fel de intraductibilă ca și întreaga literatură română.
De fapt îmi vine să spun că literatura română este „dada” până în măduva oaselor, absurdul ei irepetabil fiind singura rațiune de a fi. Iar farsa și carnavalescul sunt moduri de viața ale românității (culturale și intelectuale), România fiind un soi de parc natural al dadaismului pe viu.
In ceea ce priveşte jocul de șah dintre Lenin și Tzara, acesta este de fapt jocul dintre uman și postuman, dintre tăticul dada și tătucul cheka, dintre haos, libido, creativitate și ordine, predictibilate sau inteligibilitate. Omul dada este claun, farsor , în timp ce „omul nou” este muncitorul transformat în post-om. Dada înseamnă satiră, dezgust și angoasă, în vreme ce comunismul înseamnă conspirație, deghizare, falsitate, dogmă. Tzara e proaspăt, Lenin e plictisitor (pentru Codrescu plictisul este forma supremă a Răului suprem, și Tzara preferă să fie ridiculizat decât să genereze un căscat de plictis). Opoziția aceasta, însă, nu este absolută, ca tot ce este dada. Pentru că Tzara devine comunist, iar comunismul este o răsturnare completă a dadaismului, (adadismul? fără dad-ismul? fără tată și tătuc?). Comunismul, ca și dadaismul explică totul și totuși nu are nicio noimă, nu face sens pentru nimic, sunt două aiureli fără margini, două melanjuri aiurite. Comunismul a trecut de la ”Muncitori din toate țările, uniți-vă!, la Muncitori din toate țările fiți dada!, prin sloganul situționist Muncitori din toate țările, dispersați-vă!, pentru a ajunge la pancartele din Moscova anilor 90, ”Muncitori din toate țările, iertați-ne! Lenin (ca și comunismul) nu e decât un golem umplut cu limbaje, un monstru compus din discursuri, iar dadaismul și Tzara la rândul său sunt amestecuri polimorf, T.T. trece de la kabală la dadaism, apoi la comunism și înapoi la kabalism.
Dadaismul, însă, e cu totul altceva. El creează o anti-lume, spune Codrescu, o lume care concoctează post-oameni. Evreii sunt pentru Codrescu simultan proto-umani și post-umani, ei sunt la temelia dadaismului și suprarealismului. Pentru Codrescu dadaismul există de când lumea, Fecioara Maria a fost dadaistă și lumea contemporană este plină de exemple dadaiste.
Lupta pentru a stabili cine a rostit prima oară cuvântul magic „dada” - Tzara spune că el, Huelsenbeck că el – oare este la fel de post-umană? Oricum ar fi, dubla afirmație din română (sau rusă, cum doriți), face o farsă tuturor celor care cred în natura ei pozitivă, pentru că, indiferent dacă ar fi din rusă sau în română repetarea sintagmei da înseamnă de fapt „nu”. Iar sfânta naștere a cuvântului, jurată de Arp pe data de 8 februarie, 1916, ora 18, este asemănătoare unui singur alt cuvânt, doar un cuvânt se mai bucură de privilegiile de care se are parte cuvântul „dada”, și acela este cuvântul „Dumnezeu”
De ce joacă Lenin și Tzara șah? Pentru că șahul este jocul prin excelență inuman. Jocul de șah de la ”Cafe La Terrase” este un joc care exprimă lumea. Șahul , ca și societatea, prinde viteză, pentru că nu depinde de cuvinte, iar utilizarea cuvintelor se face numai pentru a induce în eroare partenerul. A juca șah este a comunica prin însuși jocul de șah. Amândoi, și Lenin și Tzara, combină nerăbdarea mongolă (sau khazară) cu raționalitatea iudaică, unul joacă șahul în stil anarhist, iar celălalt în stil barbar, ambii fiind . Șahul este un joc al nebuniei, iar exemplul liderului post-sovietic Iliumjinov, care a vrut să transforme șahul în religie a regiunii Kalmuce este sugestiv. Șahul (ca și comunismul și dadaismul) este subversiv pentru că sub aparența sa nevinovată curge un demonism nevăzut, un demon care este chitit să devoreze oameni. Și pentru că orice joc de șah are chibiții lui - iar chibițul devine articol de dicționar dada. Chibiții sunt necesari pentru că sunt pretutindeni la marginile istoriei moderne. Chibiți erau fotografii care au consemnat ororile războiului de secesiune din America, dar la fel erau burghezii și soțiile lor coafate care urmăreau bătăliile de pe dealurile din apropriere, cu binoclurile pe nas. De fapt noi cu toții suntem chibiții istoriei, pentru că am devenit spectatorii unor evenimenter televizate, inter-mediate de către o tehnologie care nu mai permite apropierea. Și pentru Lenin și pentru Tzara audiența neimplicată este inutilă, deci trebuie eliminată, iată paradoxul ambelor religii ale secolului trecut.
Se poate spune că un dicționar cu vreo patruzeci de cuvinte nu este un dicționar, ci este un anti-dicționar, unul care permite oricui să își conceapă propriile cuvinte dada. Aceasta este, de fapt, caracteristica spațiului post-omenesc, în lumea post-umană toți sunt artiști, toți sunt creatori, promiscuitatea estetică și culturală în care coexistăm în rețelele sociale au anulat vechile principii. Numai că Internetul este plin de „dada” (sau de „doodoo”?), unde cuvintele nu mai înseamnă nimic, pentru că orice poate să genereze cuvinte, chiar dacă acestea sunt lipsite de sens. Să fie aceasta biruința finală a dadaismului, sau a comunismului?!
Cine a câștigat partida? După 1991 se părea că dadaismul, dar atunci cum se face, întreabă Codrescu, că la sfârșitul capitalismului post-oamenii au ajuns la viitorul de aur al leninismului fără ajutorul comunismului? Și-atunci aceasta înseamnă că jocul continuă.