Literatura schimbă vieți

Trebuie să încep printr-o rememorare autobiografică, nu doar pentru că vorbesc despre un roman biografic. La începutul anilor '80, când am descoperit pentru prima oară esențele tari ale literaturii, am făcut-o încercând să imit un mare teoretician și estetician. Numele lui este Tudor Vianu.
Acum, după mai bine de douăzeci de ani, citind pe coperta unei cărți fraza “amor intellectualis”, am început să frunzăresc volumul, iar, după o lectură plăcută și reconfortantă, am reușit să înțeleg ce înseamnă transferul de idei, dincolo de timp și spațiu, dincolo de istorie și ideologie. Am priceput de ce a fost important pentru o generație aflată la marginea prăpastiei să conserve și să transmită mai departe ceea ce mai putea fi păstrat și propagat. Din această dragoste de cultură emană “amor intellectualis”, iar eu am simțit “pe pielea mea” puterea exercitată de Tudor Vianu, o putere intelectuală, o seducție a inteligenței care (te) transformă.
“Am fost Tudor Vianu”, spune cineva în cartea lui Ion Vianu (Amor intellectualis. Romanul unei educații, Polirom, 2010), iar această frază este valabilă în cazul multora. Au suferit (cu pasiune) această influență, și au fost în mod direct "Vianu", rând pe rând, Balotă, Noica, Frunzetti, Negoițescu, Papu și chiar Ion Vianu însușuși. Așa cum mărturișește fiul esteticianului, trebuie să mărturisesc și eu, cărțile și ideile au început să facă parte din viața mea, să devină însăși viața mea.
Acesta este “amor intellectualis”. Aparent o simplă parafrază după Spinoza, care se referea la dublul transfer de iubire, dinspre creator spre creație și invers, noțiunea este reprezentativă și pentru relația dintre “Maestrul intelectual”, cel care intermediază “viziunea” spre cunoaștere a discipolului, cel care poate aprinde lumina spiritului, iar abilitatea aceasta se transmite dincolo de timp și spațiu. La polul opus se află universul reeducării, al propagandei comuniste, a cărei forță funcționează numai prin prezența malefică a terorii și a educatorului terorist. Un episod de această factură este descrierea cursului de marxism-leninism, care este ținut de o profesoară însărcinată, a cărei imagine coșmarescă îl urmărește pe Ion Vianu, și îi provoacă lupte interne, pentru că marxismul se opunea tuturor celor învățate de la părinți, din mediul în care crescuse.
De aceea ar fi mult prea simplist să etichetăm cel mai recent volum publicat de Ion Vianu drept un roman autobiografic. Deși autorul introduce subiectul propriei existențe în termeni romanești – cartea începe printr-o tehnică narativă ficționalizatoare, prima frază (chiar prima parte) a cărții fiind suspendată între ficțiune și realitate. Descrierea personajelor este făcută cu detașare și o ambiguitate care nu permite prea repede accesul la referințele extra-textuale. Prima bănuială, prima suspiciune cum că nu avem de-a face cu un roman ficțional apare la paginile 24-25, când intră în scenă personaje precum Jeni Acterian sau Nicolae Balotă, și pânza bine țesută a ficțiunii se destramă, fără a-și pierde din forța captivantă.
“Sunt un romancier care-și trădează secretele de atelier sau un memorialist care alege crâmpeie din trecutul său, creând un montaj”, spune Ion Vianu. Iată de ce a trata cartea ca pe un volum de memorii ficționalizate este reducționist, pentru că viziunea lui nu este nici o cronologie explicită a unei epoci, deși reușește să prezinte două decenii de istorie greu de “disecat”, nici reconstituirea portretistică a celebrităților întâlnite, cu toate că Vianu este un excelent constructor de caractere, și nici o cronică de familie. El nu vorbește ca un “actor” și nici ca un “martor”, ci scrie ca un desfăcător al sensurilor istoriei. Romanul memorialistic, aflat și el între ficțiune și realitate, nu acoperă toate elementele puse în mișcare de “Amor intellectualis”, subtitlul cărții este și el înșelător, pentru că volumul nu este nici “romanul unei formări intelectuale”, ar fi prea puțin spus. Aparent Ion Vianu descrie cititorului evoluția sa profesională, trecerea dinspre literatură spre psihologie, cu largi volute prin alte “ispite” ale gândului, numai că “Amor intellectualis” este mai degrabă un roman psihanalitic, auto-analitic și terapeutic, decât o carte despre formarea unui om.
În centrul cărții se află forța rememorării, care, o știe orice psihoterapeut, este cu atât mai amplă cu cât coborârea în memorie este mai profundă și mai nemiloasă, pentru că finalitatea rememorării este expierea: “reamintirea te spală de povara pe care a tras-o după ea, în inconștient”, spune autorul.
Devine relevant faptul că prima “amintire” a lui Ion Vianu este legată de moarte, când, la doi ani, descoperă moartea unei ființe al cărui zâmbet îi rămâne fixat în minte. De fapt, așa cum cartea începe cu o moarte, a lui Alecu, fratele lui Tudor Vianu, ea se încheie cu o altă moarte, cea a esteticianului și profesorului, a tatălui și maestrului.
Moartea și viața, cele două pulsiuni fundamentale, se întâlnesc și se întretaie continuu în scrisul lui Ion Vianu. Trecerea printre cele două este echivalentă cu dezgroparea “straturilor trecutului”, pe care Ion Vianu le compară, în cea mai bună tradiție freudiană, cu straturile geologice depuse în timp, “se suprapun și se încalecă”, iar pentru a le discerne este nevoie de fermitate și obiectivitate. Tot în sens profund psihanalitic, tema centrală a cărții este reprezentată de relația tânărului cu figurile paterne. Cea mai importantă dintre acestea este “personajul” T., despre care aflăm abia târziu, în capitolele finale, că este Tudor (Vianu), dar mai ales Tata. Această obturare a numelui tatălui, în sensul cel mai profund lacanian, prilejuiește în fond dezvăluirea eului. Pătrunderea în camera tatălui (nu degeaba este ea camera “Hieronymus Bosch”), echivalează cu excavarea unor amintiri pietroase și dureroase. T. este deopotrivă “maestru” și “tată”, iar recuperarea legăturilor acestora îngăduie scriitorului să își înțeleagă propria evoluție, la fel cum descoperirea originilor evreiești ale familiei nu împiedică venerarea lui Iisus și rugăciunea tainică, la fel cum nu împiedică dezvăluirea propriei componente mistice. Acolo unde memorialistica pătrunde în text, adeseori reconstituirea universului familial (patern și matern) sau al celui amical sunt resurse pentru pierderea și regăsirea de sine.
Măturisirile personale sunt intime și în același timp lipsite de ostentație. Așa este rememorarea prezenței lui Angeli, doctorul care dormea în pat alături de pacientul său (Vianu tatăl), pentru a nu-l pierde din supraveghere nicio secundă, la fel este strigătul adolescentin “vreau o femeeeeie!” (cuplat cu episodul aflat la limita dintre grotesc și comicul burlesc, în care unul dintre prieteni plătește cu 5 lei o babă fără dinți pentru sex oral), cât și experiențele homosexuale ale autorului (cu tânărul Florian pe care îl pândea și urmărea ca pe o iubită), ori iubirea ca o luptă cu Tsilla. Toate aceste experiențe personale sunt descrise de Ion Vianu cu o onestitate obiective, dar nu clinică, ci umanizatoare. Exemplară în acest sens este descrierea “găștii”, imitație după Matei Caragiale, în care el și prietenii lui creșteau “ca niște cățelandri ai unei mici haite urbane, cățelandri care citeau cărți, ascultau muzică, sufereau din pricina tiraniei, discutau până în zori politică, artă, porcării, căutau femei și nu căutau mântuirea”.
Remarcabil pentru această carte este faptul că din această gașcă făcea parte și “Geamănul”, prietenul și tovarășul de suflet al lui Ion Vianu, Matei Călinescu. De fapt întregul univers din “Amor intellectualis” este populat de ființe exemplare, de oameni a căror existență în acel timp pare improbabilă. Chiar și Edgar Papu, mult hulitul proto-cronist, este prezentat într-o lumină umană, el este “aprinzătorul lumânării celei mai înalte din vârful bradului de Crăciun” din casa Vianu. Întâlnirea cu un Papu poliglot, locuitor într-o casă de chirpici, cunoscător al barocului european, a cărui soră era profesoară de marxism-leninism face ca acesta să devină unul dintre personajele cele mai adevărate și în același timp cele mai tragice din carte. Așa sunt și Nicolae Balotă și scriitorii greco-catolici din jurul lui Vianu, Alecu Paleologu și Ion Negoițescu, Nicolae Noica sau “Monseniorul” Ghica, Petru Creția ori chiar Nichita Stănescu, a căror descriere include elemente de prezentare romanescă a unei epoci, o lume marcată de nebunie religioasă și manie isteroidă ideologică, ilustrate așa cum numai un psihiatru poate să o facă.
Ion Vianu expiază nu doar propriile sale mlaștini din inconștient, el reușește să exorcizeze fantomele din trecutul nostru și chiar din mintea noastră, cauzate de cărți, de experiențe traumatice sau din memorii dureroase. “Amor intellectualis” rămâne unul din puținele exemple de proză psihanalitică, de factură memorialistică din literatura noastră.