Plăcerea de a scrie vorbind despre moarte

Unii critici i-au reproșat Dorei Pavel schimbarea de voce narativă din cel mai recent roman al său (Pudră, Polirom, 2010), prin trecerea de la persoana întâi utilizată în „Agata murind” („eu nu scriu... nu scriu nimănui, nu-ți scriu nici ție, nici acum, și dacă scriu”), la persoana a treia, a învierii lui Carasiniu. Schimbările sunt mult mai ample și cumva programatice – asistăm, de exemplu la o mutație dinspre un personaj feminin, spre unul masculin; suntem expuși la o înviere, derulată într-o cronologie condensată, față de rememorarea care aduce personajul din moarte. Acest lucru mă face să spun că „Pudră” nu poate fi citit fără referința directă la „Agata murind”, cele două cărți sunt legate, nu doar pentru că „Pudră” este un roman al morții răsturnate, ci pentru că reprezintă o oglindă tematică a cărții care i-a adus Dorei Pavel o binemeritată recunoaștere națională (premiul pentru proză al USR). Un scriitor care nu își consumă niciodată în întregime subiectele este un scriitor conștient de propria sa artă, iar Dora Pavel demonstrează cu prisosință acest lucru.
După ce a scris unele dintre cele mai bune pagini de literatură „morbidă” din romanul românesc contemporan (orice alt autor s-ar fi „descompus” după un asemenea efort), autoarea reușește să genereze o nouă viziune asupra morții și îngropării. Acest lucru nu ar fi fost posibil fără schimbarea vocii auctoriale și fără o modificare la nivel discursiv. Dacă Agata este dezhumată numai pentru a fi re-ficționalizată din amintiri și rememorări, Carasiniu, eroul din „Pudră” este re-înviat la modul cel mai concret (mai obiectiv). Așa cum în Agata... vocea personală și subiectivă ne ajuta (ca cititori) să plonjăm într-un subiect halucinant, în Pudră vocea aparent obiectivă face demersul invers, ne scoate din halucinație și ne introduce într-o realitate nu mai puțin fantastă. Prin aceasta Dora Pavel demonstrează (sau vrea să demonstreze) că este un autor stăpân pe tehnicile sale, că nu este niciun accident succesul anterior și că poate să schimbe instrumentarul (și bine face).
Acest roman confirmă faptul că Dora Pavel este un autor thanatic, un scriitor de roman „gotic”, cum numai în secolul XIX mai erau. Pulsiunea morții, despre care vorbea Freud, a devenit o artă poetică la Dora Pavel, al cărei scris este cuprins de seducția morții, în paginile sale co-prezența vieții și a morții este construită și reconstruită continuu. În „Pudră” angoasa morții este principalul stimulent pentru manifestarea eului, Carasiniu își caută identitatea, așa cum în Agata murind identitatea personajului principal se conturează din reminiscențele celor din jur. Pulsiunea morții este cea care împinge, în mod nevăzut, eul spre auto-formulare. În Pudră personajul (și noua sa conștiință) prinde contur numai în urma decesului – este aproape o definiție de dicționare freudian, pentru că părintele psihanalizei afirma chiar faptul că suntem ceea ce suntem pentru că ne este frică de moarte, noi acționăm în câmp real pentru că trebuie să ne demonstrăm nouă înșine că nu suntem morți, lucru pe care îl fac și personajele Dorei Pavel.
Personajul central din „Pudră” încearcă din răsputeri „să se convingă că este viu”, iar todestrieb devine instrumentul prin care el își recuperează existența. La Dora Pavel viii sunt vulnerabili, în timp ce morții sunt coerenți, așa cum „defunctul”, despre care ne dăm seama că se trezește la conștiință din primele fraze ale romanului „Pudră”, se aude pe sine vorbind, din „postura de mort”. Faptul că eroul, Vlad Carasiniu, „vorbește” într-un mod cumplit de fetid, „regurgitează” cuvintele dintr-un lichid amestecat cu secreții gastrice, ceea ce este o trimitere evidentă la descompunerea Autorului și a vocii sale, se transformă într-o metaforă a condiției scriitorului însuși. În acest sens moartea și învierea lui Carasiniu sunt moartea și renașterea Scriitorului.
Un alt palier simbolic, generat de întâlnirea dintre Eros și Thanatos, devine și în Pudră dubla determinare – chiar numele personajului este o trimitere la această dublă condiționare dintre viață și moarte, dintre celest și teluric, dintre descompunere și eternitate. De fapt Carasiniu este esențialmente o expresie a dublei naturi a ființei umane – cara, însemnând negru, și siniu, însemnând albastru, azuriu. El este mortul-viu ce aparține deopotrivă lumii subterane, materiei supuse distrugerii și transcendentului, rațiunii solare și diurne.
Pe un alt palier „Pudră” este conceput ca un fel de Înviere degrandantă, iar Carasinu este un Christos răsturnat, un fel de Mesia deteriorat, evident postmodern. El se află, ca și Christos în sicriu timp de trei zile, iar învierea sa este urmată de o serie de înfățișări înaintea unor femei. Ca și Christos, Carasiniu moarte tânăr (la 27 de ani moare și stă în mormânt 72 de ore, culmea simbolismului numerologic!). Eroul din „Pudră” este descris ca mortul nemort, pentru că, tot ca și Christos, înviatul Carasiniu nu mai are trup, sau trupul pe care îl are nu e trupul său. De fapt dsacralizarea este recurentă în scriitura Dorei Pavel, eroul își imaginează cum ar fi să ajungă acasă și spune „iată, Tată, fiul tău”, într-o reformulare a ultimei porunci date de Christos pe cruce. Chiar și la nivel lexical romanul este îmbibat de terminologia creștină, evident re-formulată în sens mundan, de o profanitate excesivă uneori: hărăzirea, misterul, feciorelnicia etc.
Mai există o referință simbolică în carte, pentru că mai este un mort-viu în istoria culturală a României, și pe acela tot Vlad îl chema, iar Bram Stoker l-a consacrat cu numele literar de Dracula. Aceasta deoarece Carasiniu este un soi de vampir livresc, pentru că este „cel mai puțin mort dintre morți” și cel mai puțin viu dintre vii. El trăiește doar noaptea, aidoma vampirilor, și toate experiențele sale se derulează la adăpostul întunericului. Comportându-se ca un „strigoi amator”, ne-mortul Dorei Pavel parcurge drumul cunoașterii de sine „până la ziuă”, după care adoarme. „Paloarea” lui Carasiniu, faptul că este acoperit de pudră, drumul de la capelă la spital și apoi la capelă sunt caracteristici ale romanului „de vampiri”. Tot aidoma lui Dracula, Carasiniu are probleme cu propria imagine în oglindă (la un moment dat, tocmai când încearcă să-și vadă chipul, are loc o pană de curent misterioasă).
Reproșul principal pe care i l-aș aduce cărții este tocmai tezismul, el transpare și din problematica „estetizatoare” - Carasiniu este restaurator (eu-sînt-restaurator-de-artă), unde relația dintre obiectul artistic „mort”, recuperat prin refacere exterioară și obiectul care este corpul decedatului, devine mult prea explicită. La fel, trimiterile mult prea directe, cum este aceea la socrul lui Carasiniu, artist plastic care se sinucide tocmai în Muzeul de Artă, în același loc unde se sinucide și soția personajului, reduce din impactul narațiunii.
Dora Pavel excelează, însă chiar la polul opus, pentru că ambiguitatea reprezintă elementul cheie ce ține intactă convenția ficțională a romanului, iar în „Pudră” suntem mereu la limita dintre fantasma impalpabilă și concretul cel mai disgrațios. În căutarea unui „Altul-ca-tine”, unde identitatea este descoperită numai din contactul cu moartea, Dora Pavel descoperă o voce autentică de scriitor. Iar masochismul erotic, prezent și în „Agata...”, care este o manifestare evidentă a pulsiunii morții, ajută la găsirea identității auctoriale. Unul dintre cele mai bune pasaje este acela al actului erotic dintre Carasiniu și Geta, care se încheie într-un miros al morții, ce poate fi substituit cu mirosul seducției.
De fapt cel mai bine făcute sunt pasajele în care Dora Pavel împinge până la limitele suportabilității stimularea tuturor simțurilor cititorului. Olfactiv suntem atacați de mirosurile fetide, de odorile morții și ale descompunerii, cuprinși de aburi verzui, apoi autoarea ne duce la nivel gustativ, făcându-ne să simțim lichidele „acre”, apoi tactil urmăm personajele care se ating și nu în ultimul rând percepția vizuală este și ea provocată prin trecerile de la beznă la lumină.
Dacă (și este sigur că Dora Pavel nu se oprește din scris) volumul acesta va fi urmat de o nouă schimbare narativă și dramatică, atunci vom putea vedea limpede proiectul auctorial al unuia dintre cei mai importanți scriitori contemporani.