Și bogații plânge câteodată (sic!)

 

Peste 82 de milioane de oameni de pe această planetă au urmărit serialul „Bridgerton", noul film de televiziune produs de Netflix. Conform statisticilor companiei și concetățenii noștri au preferat această poveste romantică, ea fiind în topul celor mai vizionate filme de televiziune ale companiei în România.

De unde vine atractivitatea acestui tip de filme de costumație istorică (în engleză costume drama), de ce empatizăm cu personaje îmbrăcate în haine dintr-o epocă dispărută, de ce ne fascinează dramoletele aristocrației? 

Fenomenul nu e nou, ecranizările după Jane Austin sau seriale ca „Downton Abbey”, au avut mereu spectatori. Chiar și în epoca socialistă filmele de eritaj istoric au fost foarte populare. În România ceaușistă au fost realizate mai multe „filme de epocă”, diverși regizori se specializaseră în acest gen. Mihai Iacob realizează Darclée în 1961, iar după ce Iacob emigrează, Gheorge Vitanidis preia ștafeta și regizează Ciprian Porumbescu (1973) sau Mușchetarul român (1975), dar și diverse producții din seria „Mărgelatu”. Culmea filmului siropos autohton a fost atinsă de Mircea Veroiu, cu Adela (1985).

Viața aristocrației și a bogaților este mereu seducătoare. Ca și în „Dallas” sau în „Dynasty” și în Bridgerton e vorba tot despre „dificultățile” cu care se confruntă „sărmanii oameni bogați”. Unii critic spun că fascinația vine din fenomenul numit  „Schadenfreude”, adică din faptul că ne place să îi vedem că suferă pe cei pe care îi invidiem. Știm că nu putem să fim ca ei, dar măcar îi vedem că duc o viață grea.

O altă explicație este pofta nesăbuită pe care o avem față de romantism și poveștile romanțioase. Serialul este o ecranizare modestă a unui tip de proză și mai lipsită de valoare din punctul de vedere al conținutului. Romanele scrise de Julia Quinn sunt niște romanțuri sentimentaloide, care aparțin unui gen ce se poate numit istorie romanțată sau pop-history. Quinn (pseudonimul literar al doctoriței Julie Pottinger) scrie în stilul Sandrei Brown, e o lume în care femeile caută iubirea și în care, așa cum se întâmplă în saga familiei Bridgerton, e greu să o găsească. Spre deosebire de capra cu trei iezi, familia văduvei cu opt copii (numiți în mod stupid în ordinea alfabetului) trece printr-o serie de pățanii, de la sarcini nedorite la pasiuni neîmplinite. Inspirația lui Quinn este insipidă, scrisul este banal, iar sursele sunt adeseori locuri comune - una dintre cărți are chiar un titlu inspirat dintr-o piesă pop interpretată de Cher (It's In His Kiss).

Istorioarele acestea dulcege sunt, însă, amplasate într-un context real. Așa numita „epocă a Regenței” este extrem de populară în proza cu iz sentimental. A fost o epocă palpitantă - este vremea războaielor napoleoniene, perioada în care apare „Mândrie și prejudecată” al lui Jane Austen și cărțile Mariei Edgeworth; Byron și Shelley scriau poezie, iar soția lui Shelly a publicat Frankenstein.

Dar tot în această perioadă, pentru că regele George al III-lea era complet zănatic, Imperiul era condus de fiul acestuia, cunoscut și ca Regentul Ațâțat (The Randy Regent), Prințul de Wales. Viitorul rege George al IV-lea era un adevărat sibarit, care trăia în desfrâu și care prefera femeile măritate și actrițele. Înconjurat de un grup de nobili deșănțați și scabroși (pe care Thackeray îi satirizează în „Bâlciul deșertăciunilor”), fiul regelui George al III-lea a instalat un regim al promiscuității și al pornografiei (o moștenire de familie, se pare, pentru că viitorul rege Edward VII și-a confecționat un scan special pentru activități sexuale). Există nenumărate consemnări ale destrăbălării Prințului regent, care avea un comportament depravat, era prins în tot felul de relații adulterine, scandaluri și matrapazlâcuri financiare, și care a mâncat până i-a explodat stomacul. 

Numai că, după cum arată Robert Morrison în studiul despre această perioadă, Regența a fost o epocă sordidă, criminalitatea era generalizată, chiar și cimitirele erau golite de cadavre pentru că anatomiștii din epocă le cumpărau pentru autopsii, corupția era pretutindeni, consumul de opiu făcea ravagii, iar condițiile de muncă și de viață ale oamenilor obișnuiți erau îngrozitoare. Perioada este mult mai bine redată de un alt serial amplasat în acel timp istoric, intitulat „Taboo”. 

Pentru că variantele siropoase cuceresc mai ușor mințile odihnite nu ne dăm seama că filmele (ca și cărțile lui Quinn) sunt doldora de anacronisme. Dincolo de faptul că persoanele de culoare din Imperiul britani nu fuseseră încă eliberate din sclavie, abolirea sclaviei are loc abia în 1833, era imposibil ca lumea bună londoneză să accepte un personaj ca prezumtivul Duce de Hastings (care în romane nici nu este de culoare). În plus libertatea sexuală, deși era practicată de către bărbați, nu se extindea la fetele din lumea bună. Libertinajul tinerelor britanice din acea perioadă nu era același cu cel al curtezanelor și metresele nobililor. Și, deși presa de scandal era cu adevărat influentă la Londra, iar ideea că ar fi existat jurnaliști și presă de cancan nu este ridicolă. 

Dar, între epocă tristă și plină de angoase, dacă Netflix dă sirop la toată planeta, de ce să nu ne facem un suc din libertinajul britanic!