miercuri, 15 decembrie 2010

Narcoticele fără cocalari sunt ca intelectualii fără ochelari


Cea mai recentă carte a lui Andrei Oișteanu este halucinantă. Mai întâi din perspectiva deschiderii culturale pe care o propune, autorul vrea să contureze o „istorie culturală a narcoticelor” în spațiul mioritic (Andrei Oișteanu, Narcotice în cultura română. Istorie, religie și literatură, Polirom, 2010) care începe din zorii preistoriei și este descrisă până la Mircea Cărtărescu. Oișteanu urmează o abordare deja consacrată în studiile de antropologie culturală (vezi Consuming habits: drugs in history and anthropology, ed. Jordan Goodman sau Drugs in the Western Hemisphere: an odyssey of cultures in conflict, de William Walker), pe care o amalgamează cu cercetările de istorie literară (The road of excess: a history of writers on drugs sau clasicul volum al lui Sadie Plant, Writing on Drugs). Pentru a face acest efort istoric și interpretativ Oișteanu realizează o documentare impresionantă, compilând aproape tot ce se putea găsi despre subiectul său în câteva mii de ani de cultură în spațiul danubian.
Cu toate acestea, volumul arată ca și când ar fi cuprins de un delir informativ, în care noțiunile centrale (cultura/ narcoticele) sunt amalgamate fără discernământ. Nu avem o imagine prea clară în ceea ce privește diferența dintre narcotice, stupefiante, stimulante sau droguri care creează dependență. La nivelul exemplelor, amestecul de stupefiante este și el plin de aburii halucinației interpretative. Ceaiul stă alături de mătrăgună, consecințele uzului de heroină fac parte din aceeași analiză cu discuția despre efectele cafelei, iar țigările sunt comparate cu fumul de marijuana ori cu fumigenele psihotrope, analgezicele sunt mixate cu medicamentele psihoactive, tranchilizantele sunt comentate în aceeași cheie cu intoxicantele. Amestecul stimulentelor (cafea, țigări, alcool), cu inhalanții (fumigenele halucinogene) ori cu drogurile psihoactive împiedică analiza să fie coerentă. Așa se face că ebrietatea, care este o stare „naturală” în multe culturi, utilizarea acoolului fiind uneori o practică medicală, alteori un ritual sau mijloc de escapism sociale nu justifică tratarea lui împreună cu drogurile din categoria morfinei. În fond există și alte tehnici de „extaz” (dansul dervișilor e tangengial menționat), de ce nu ar face și acestea parte din interpretarea „narcoticelor” (dansul din muzica trance îi este cu totul străin lui Oișteanu).
O posibilă organizare a cărții putea să se bazeze pe gruparea tuturor utilizările și abuzurilor provocate de plantele etnobotanice, cu funcție halucinogenă (aici ar fi intrat toate halucinogenele pe bază de „fum”, de la etnobotanicele „tipice”, la parfumuri, de ce nu?!). O altă diferențiere utiliză interpretativ ar fi fost aceea dintre drogurile legale și cele ilegale, ori cea dintre depresanți și antihistamine, ori diferența dihotomică dintre psihostimulente și psihodepresive. O distincție „clasică” pe care putea să o urmeze Oișteanu, este aceea între drogurile „enteogene” (cu scop spiritual), cele medicinale, cele cu scop de a extinde percepția și cele cu scop recreativ. Niciuna dintre aceste clarificări nu se realizează, de aceea volumul pare scris „sub influență” (de cafele și tutun, nu mă îndoiesc).
Amalgamul psihotrop este și la nivelul metodelor interpretative utilizate – etnografia și istoria religiilor, botanica populară și etnomedicina, istoria literară și studiile culturale sunt puse împreună. Alteori, acolo unde trebuie să își deschidă discursul, Oișteanu îl închide. Pe de o parte autorul integrează în „cultură” toate produsele din zona pre-modernă, de la folclorul suburban, până la măruntele notații cotidiene, pe de altă parte, atunci când vorbește despre zilele noastre se mulțumește cu referințe calofile, din categoria elucubrațiilor unor scriitori contemporani, dar ignoră cu totul uzul metamfetaminelor, unele texte relevante sunt ignorate (sau tratate fugitiv), iar existența unei „pot-culture”, o cultură a drogurilor ușoare, bazată pe uzul de narcotice „recreaționale” este cu totul trecută sub tăcere. Scurtă remarcă pentru Andrei Oișteanu, cocalarii sunt utilizatorii mioritici de coca (după termenul latino-american de cocalero, crescătorii de plante din Bolivia, care a avut primul președinte cocalero din istorie), iar Andrei Gheorghe s-a remarcat prin recunoșterea publică a faptului că este „consumator” de droguri ușoare. Și aceasta este o formă de cultură!
La fel de inegale sunt și trimiterile istorice sau de factură antropologică. Nu înțeleg de ce nu a început Oișteanu analiza de la referințele la simbolurile ceramicii de la Cucuteni, unde reprezentarea șarpelui (sau a caduceului) sunt trimiteri clare la consumul șamanic de narcotice, dar vorbește despre Ovidiu, poetul exilat printre daci și utilizează amplu frânturile de documente pe care le avem despre obiceiurile tracilor nordici. Faptul că Zalmoxis interzice băutul vinului, fumigațiile cu canabis ale sciților și accidentele „mitologice” primesc valențe suprainterpretative. Partea a doua a cărții, intitulată „Narcotice și halucinogene în cultura română modernă” începe promițător, dar se intră repede în ceața fumigenă cu trimiterile la Nicolae Milescu Spătarul, care este mai mult decât un pudibond în ceea ce privește „consumul”, singura referință fiind condamnarea explicită a utilizării ginsengului (!) de către chinezii cei necreștini. La fel de bine putea fi citat șeful brigăzii anti-drog în locul lui Puya sau Sișu.
Nucleul de conținut al cărții îl reprezintă următoarele șase capitole ale părții a doua, care sunt cele mai consistente. Ele ar fi trebuit editate separat și ar fi putut să constituie o foarte bună carte despre „literatura română și consumul de narcotice”, respectic drogurile și consumul de droguri așa cum apar ele în literatura noastră, de la Cantemir la Cărtărescu (adică vreo 154 de pagini, suficient pentru a face un volum separat, cu o introducere mai așezată despre referințele culturale la narcotice de la noi). Cartea ar fi fost în spiritul celebrei lucrări a lui Sadie Plant, care a urmărit uzul de narcotice în literatură și efectele acestora asupra scriiturii unor importanți prozatori contemporani. Nu este pentru nimeni un secret că Aldous Huxley era dependent de mescalină, Baudelaire era „prins” de hașiș, iar Philip K. Dick se alimenta cu „speed”. Un studiu despre relația dintre adicție, dezvoltarea subiectivității și literatură este mai mult decât util la noi. Din păcate această parte, excelent documentată și foarte bine scrisă, este captivă în ansamblul eterogen (și enteogen) al volumului.
De aceea și încheierea cărții este ratată (regretabil!), pentru că unii scriitori contemporani „primesc” doar 35 de pagini (după un lung excurs printre feluritele texte ale lui Eliade, mai mult sau mai puțin relevante), iar alții sunt puși în discuție cu totul fără noimă. Ce legătură poate fi între Eugen Barbu, Silviu Angelescu și (culmea!) Mircea Cărtărescu, asta numai Oișteanu poate să știe. Când să intre în „materia albă” a studiului, nu urmează decât câteva fugare referințe la „cafeinomanul” Brumaru. Pe de altă parte, singurii care meritau atenție, nu neapărat din pricina calității literare, ci pentru reala lor preocupare pentru consumul de droguri, Alexandru Vakulovski ori Dragoș Bucurenci, sunt expediați în câte două pagini descriptive. Cel mai trist este că Andrei Codrescu, singurul psihedelic autentic din cultura contemporană (de extracție mioritică) este neutralizat în câteva fugare trimiteri superficiale.
De prea multe ori analiza lui Oișteanu se bazează pe verbul „ar fi putut fi”, care nu ține loc de argument științific, Oișteanu este un cercetător mult prea experimentat pentru a nu ști acest lucru. Așa este când vorbește despre cazul lui Macedonski unde „nu putem ști dacă tutunul fumat era amestecat cu hașis sau opium”, la fel, când discută despre Cioran și ne spune că nu știm dacă filosoful avea „vreun opium la îndemână. De prea multe ori forțarea granițelor interpretării este brutală și subiectivă. Așa sunt trimiterile la Dimitrie Cantemir, ale cărui discuții despre obiceiurile turcilor de a consuma hașiș și canabis nu au nicio legătură cu ceea se întâmpla în Moldova veacului respectiv. Iar singura conexiune pe care o găsește Oișteanu este slab susținută argumentativ: Cantemir era adeseori invitat la ospețe turcești, ergo consuma și el, iar în pasajul în care Neculce spune că ultimul domnitor pământean din epoca pre-modernă era „iute la beție” singura conexiune cu drogurile este forțată și chiar necuvenită.
Toate acestea dau senzația cumplită de grabă la publicare. Mai multe citate, utilizate copios în prima parte a cărții, introductivă, sunt reluate ulterior aproape textual, fără modificări sau recontextualizări. Vodă Constantin Racoviță Cehan, „primul morfinoman mioritic, consumator pătimaș de afion și pelin (citat la p. 91), este reluat câteva pagini mai încolo; referința la Negruzzi de la pag. 95 este reluată mot à mot la pag 160, la fel trimiterea la Baal Șem Tov de la pag. 87 revine identic la pag 161. Așa este cu exemplul Mariei, soția lui vodă Scarlat Callimachi, care cere „trei dramuri de afion” de la un vraci turc (citată la p. 92, reluată la p. 136). Uneori citările redundante sunt pe aceeași pagină, cum se întâmplă, de exemplu, la p. 190, unde aflăm de două ori că Daniil Scavinski „plămădea cantaride” într-o spițerie (sic!). În plus, amalgamul este însoțit de o incongruență temporală a referințelor. În mijlocul discuției despre Mateiu Caragiale, Oișteanu revine la referințele din Evul Mediu și metodele de stimulare afrodisiacă. Brusc autorul sare, de la Cantemir și brașoveanul Honigberger (căruia nu i se acordă spațiul cuvenit), la romanticii noștri, unde ne este prezentat cazul lui Daniil Scavin(ski), care, pentru a se sinucide, utilizează o „stecluță” în care era, pasă-mi-te, opium. De aici Oișteanu concluzionează: „o supradoză de opiu” - imposibilă în mod real. La fel, faptul că Alexandru Odobescu sau Eminescu sunt tratați cu morfină în spitalele europene ale epocii, nu îi face pe aceștia victime ale „beției albe”, și nici dacă Maiorescu lua analgezice cu opium nu putem să spune că acesta este opioman. Nici măcar „supradoza cu morfină” a lui Odobescu nu este confirmată cu documente oficiale (altele decât mărturii ale cunoscuților), prin urmare este neveridică științific.
O altă ordine a referințelor, gruparea lor pe categorii de narcotice, conform unor distincții clasice sau juridice, pe bază de droguri ușoare și droguri adictive, de fapt indiferent sub ce formă ar fi salvat problemele care reies dintr-un mișmaș de resurse. Desigur, consumul de tutun poate fi dăunător, cafeaua în cantități mare este nocivă, alcoolul duce la tulburări comportamentale, dar culmea „narcozei” apare în carte când aflăm că Macedonki se „abandona” miresmelor grele emanate de florile de crini (concluzie extrasă, de unde altundeva decât dintr-o suită de poeme). La fel, dacă scriitori precum Ion Pillat, sau Ion Barbu scriu despre opium acest lucru nu este identic cu consumul sau dependența. La fel cum nu am înțeles rolul subcapitolului despre hiperoxigenare și auto-asfixiere, unde sunt amalgamate trimiteri la cărțile de popularizare ale lui Gheorghe Șincai, personajele lui Radu Tudoran, experimentele lui Mina Minovici, într-o beatitudine de conexiuni unele mai abracadabrante decât altele. Uneori, în căutare de halucinogene mioritice, Oișteanu dă peste nevinovatul ceai, care este introdus zor nevoie mare printre trucurile scriitorilor noștri, prin urmare faptul că Cioran recomandă „fiertura de coada șoricelului” devine o cutremurătoare dovadă de consum de droguri. Ca să nu mai vorbim comica menționare a unui „Daniil cântăreț”, de la mănăstirea Aninoasa, care își mărturisește dependența de ceaiul de păpădie.
În literatura noastră s-ar susține mai degrabă, urmând sugestia lui Adrian Marino (pe care îl citează Oișteanu), un soi de „onirism artificial”, o „halucinație indusă cultural”, un „psihedelism livresc”. Așa vedem în exemplele cele mai recente, ori în faptul că Cioran ia calmante, Ionesco bea câte o sticlă de wisky pe seară sau Ruxandra Cesereanu vorbește despre psihedelice. În analiza culturală, însă, lucrurile sunt mult mai complexe (iar Oișteanu trece sub tăcere acest palier). Felul cum societatea românească se schimbă sub presiunea unor comportamente sociale care includ consumul de droguri, modul cum mediile de masă sunt permeabile la utilizarea drogurilor și exemplele sociale, din zona muzicii sau a industriei de modă, care au recunoscut uzul de droguri (ușoare sau adictive) ar putea reprezenta un cu totul alt studiu.

1 comentarii:

Anonymous Filme Noi a spus...

Acest comentariu a fost eliminat de administratorul blogului.

15 decembrie 2010 la 10:36  

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire