La ce mai sunt bune și umanioarele astea?

Anul acesta Ministerul Învățământului de la noi a anunțat că, începând cu anul școlar 2021-22, vor fi introduse cursuri despre teatru în școli, această decizie fiind justificată printr-o „recomandare” a Uniunii Europene cu privire la importanța studierii „artelor” în educație. Evident, cunoașterea marilor capodopere ale teatrului este esențială pentru dezvoltarea oricărui tânăr în societatea contemporană excesiv teatralizată. Din păcate introducerea acestei noi materii a coincis cu scoaterea din programă a studierii limbii latine, pe care ministrul Anisie o numea „un chin” pentru elevi. Cred că ar trebui să fie la fel de importantă cunoașterea scrierilor lui Ovidiu, a textelor lui Cezar sau a gândirii lui Cicero, nu doar pentru că suntem „fii ai Romei”. Din păcate în România studierea „clasicilor” a pierdut definitiv războiul cu societatea superficialității.

Promovarea „clasicelor”, așa cum arată studiul lui Eric Adler (The Battle of the Classics. How a Nineteenth-Century Debate Can Save the Humanities Today, Oxford University Press, 2020), rămâne problema majoră a educației umaniste în general și, într-un context mai larg, aceea a globalizării învățământului. Importanța „umanioarelor” este o chestiune discutată și răsdiscutată, dar, după cum spune și Adler, în războiul pentru studiile „clasice” și în dezbaterea despre importanța studierii limbilor clasice (latina sau greaca) acestea au pierdut.  Discutând despre sistemul american de învățământ, Adler îl citează pe Irving Babbitt, susținătorul neo-umanismului, care afirma că ceea ce putem câștiga din studierea artelor și a textelor clasice este formarea moralmente „sănătoasă” a tinerilor. Învățământul nu trebuie doar să ofere o educație „serioasă” sau „științifică”, ci trebuie să formeze caractere, oameni cu valori, indivizi cu principii. 

Pe acest traseu, Adler se întreabă care mai este acel „raison d’être” al umanioarelor, de ce ar trebui să mai rămânem fideli unor studia humanitatis, care au fost întemeiate în Renaștere? La ce ajută în epoca „social media” niște texte „antichizate”? Profesorul american, el însuși predând într-un departament de „clasice”, critică perspectiva pragmatică, specifică acelora care susțin că studiile umaniste ar trebui să fie ca și celelalte discipline academice care le oferă tinerile „deprinderi practice”. Astfel putem înlocui retorica prin cursuri de „gândire critică”. Putem scoate din programa școlară gramatică și literatura, și să introducem „scrierea creatoare”, sau alte monstruozități educaționale pe care și unii universitari de la noi vor să le preluăm - de parcă am putea reinventa creativitatea și critica prin niște formule magice, extrase dintr-un joben contemporan. 

Întrebarea este care mai este finalitatea unor studii „clasice”? În cele din urmă, așa cum își încheie Adler pledoaria, prin studiile umaniste nu putem face o lume mai bună, dar dacă nu ne putem „îmbunătăți” pe noi înșine ca oameni, ce pretenții putem să avem de la societatea în care trăim.

Un raport publicat recent de către Academia britanică, un studiu pentru anul 2020 cu privire la disciplinele umaniste (Qualified for the Future: quantifying demand for arts, humanities and social science skills)  arată că absolvenții din zona artelor, a științelor umaniste și în general a disciplinelor legate de științele sociale, au deprinderi și abilități pe care angajatorii le apreciază. Capacitatea lor de a comunica, înțelegere analitică sau creativitatea sunt extrem de utile într-o serie de sectoare și roluri din economia de azi. Absolvenții din domeniul numit AHSS (Arts, Humanities and Social Science), comparativ cu cei din zona identificată drept STEM (Science, Technology, Engineering and Mathematics), au același grad de ocupare a locurilor de muncă și o mai mare flexibilitate în opțiunile de carieră, fiind angajați în domeniile cele mai dinamice ale industriei britanice. Concluziile clare ale acestui raport sunt că studenții AHSS pot să contribuie la dezvoltarea economică tocmai datorită adaptabilității lor pe o piață a muncii dinamică și în schimbare.

Așadar, chiar dacă sunt adeseori privite cu dispreț de către reprezentații „științelor exacte”, „umanioarele” sunt nu doar importante cultural, dar și relevante economic. Însă ele sunt și mai importante dincolo de aceste „calități practice” pentru că studiile „umaniste”, fie că este vorba de analiza unor texte, reprezentări culturale, simboluri sau imagini, filme sau spectacole, ar trebui să le ofere studenților capacitatea de a „pune în cuvin- te” valorile umanității. Valorile morale și civice pe care științele umaniste ar trebui să le transmită studenților nu pot fi predate prin cursuri de calcul matematic. Desigur că „umanioarele” nu vor rezolva probleme precum găsirea unor noi surse de hrană modificate genetic și nici nu vor schimba procesul de topire a ghețarilor de la Poli.

Dacă ne întrebăm la ce ajută studiile „umaniste” din perspectiva universităților neoliberale, în care totul se contabilizează în bani și prestigiu economic, atunci înțelegem cum s-a produs „criza umanioarelor”. Atunci când se pune problema redu- cerii finanțărilor sau eliminarea unor cur- suri ori direcții de studiu, primele victime sunt valorile „impalpabile”. Care ar fi „valoarea umanioarelor”, așa cum se întrebare Helen Small (The Value of the Humanities, Oxford University Press, 2014)? Degeaba vrem să face universități ale „excelenței”, să ne conectăm la „piața muncii”, dacă nu suntem în stare să formăm cetățeni de calitate, membri ai unei societăți democratice. După cum arată Zoe Hope Bulaitis în studiul său amplu despre valorile umanioarelor (Value And The Humanities: The Neoliberal University And Our Victorian Inheritance, Palgrave Macmillan, 2020), într-o epocă a populismului și a anti-intelectualismului, studiile umaniste constituie ultima noastră barieră civilizațională.

De fapt studiile umaniste ar trebui să practice un model educativ în sensul clasic al termenului „educere” – care înseamnă chiar „a scoate din”, „a extrage”, „a conduce către”. Fără a nega faptul că educația constă în transmiterea de informații, „antrenamentul” pentru o carieră, oferirea de deprinderi tehnice și practice nu sunt singurele scopuri ale învățământului. Prin „edu- care” ar trebui să trecem dincolo de capacitatea de a face „transfer de cunoștințe”. Adevăratul antrenament educativ este expunerea la idei și dezbateri culturale, provocarea intelectuală și antrenarea unei perspective critice. Mediul academic ar trebui să fie pentru tineri un spațiu al libertății de gândire, al eliberării din captivitatea prejudecăților.

De aceea profesorul trebuie să e-duce, adică să ducă gândirea unui tânăr dincolo de limitele și constrângerile sistemului academic sau social. Abia atunci putem vorbi despre valoarea „umanioarelor”.

(Articol apărut în revista Avalon, nr. 3/2021)