Părintele antisemitismului mioritic

Sunt unii care încearcă să acrediteze ideea că legionarismul și legionarii nu au fost antisemiți, dar desigur că aceasta este o gogoriță propagandistică. Chiar primul document semnat de conducătorul Legiunii era intitulat „Angajament de Onoare de a lupta împotriva cotropirii evreiești și pentru înstăpânirea românismului".
Pentru că fascismul fără antisemitism e ca amiba oxigenată, trebuie să înțelegem că extrema dreaptă de la noi a crescut într-un mediu toxic în care antisemitismul devenise normal. Fenomenul e bine documentat, printre alții Lucian Butaru a publicat o foarte bună trecere în revistă a rădăcinilor antisemitismului românesc. Viitorii membri ai Legiunii s-au format în grupările studențești antisemite. De exemplu Ion Moţa, în vremea când studia Dreptul la Babeș-Bolyai, se remarcase înainte de înființarea oficială a Legiunii prin participarea la acțiunile antisemite ale studenților de la Cluj. Tot el a tradus Protocoalele înţelepţilor Sionului în limba română, volum tipărit la editura tatălui său, vrednic preot ortodox din Orăștie.
Considerând că orașele din România se transformau în „cuiburi jidănești”, prezența comunității evreiești era prezentată ca o mare catastrofă și justifica înființarea unor mișcări și partide care să „curețe” România de această „infecție”. Ce nu vedeau patrioții din acea epocă era faptul că prezența evreilor se datorase tocmai înființării României mari, dintre orașele locuite majoritar de evrei pe atunci, primele trei fuseseră doar recent anexate României (Cernăuţi, Chişinău şi Oradea). Chiar de la început revistele legionare, cum era „Pământul strămoșesc”, au anunțat demararea luptei împotriva „invadatorului jidan” (Nr. 3, 1 februarie 1928).

Unul dintre părinții antisemitismului autohton și maestru al legionarismului a fost vice-președintele Ligii Apărării Naționale Creștine, doctorul N.C. Paulescu. Influența lui asupra legionarismului a fost atât de puternică încât Căpitanul îl pomenește în manualul de instrucție intitulat „Pentru Legionari”, iar Nichifor Crainic îl lăuda ca fondator al naţionalismului creştin. România „național-creștină” îl avea pe Paulescu drept „profet”, dar gândirea acestui „mare cugetător” cum spunea Crainic într-un text republicat în 2019 de editura Christiana, era profund creștină. De fapt e șocant chiar faptul că această carte a ajuns la a treia ediție. Volumului omagial intitulat „Doctorul Nicolae C. Paulescu sau știinta mărturisitoare” (cu prima ediție 2002), în care se afirmă că „știința se întâlnește cu Filocalia” și care, într-o paranteză fie spus, are o postfață semnată de părintele Galeriu, conține texte „curațate”, dar tot șocante. De exemplu V. Trifu (articol din 1944) încearcă să eludeze rolul nefast jucat de acest dușman al darwinismul și al evreilor, textul fiind „albit” discret de toate referințele antisemite - deși nu chiar toate, pentru că la pagina 75 a rămas „complotul jidano-francmasonic”.

Doar citind titlurile acestui doctrinar al rasismului românesc vedem că ideile sale sunt dezgustătoare: „Degenerarea rasei jidănești” (1928) sau „Desfrâul jidanilor” (1928) sunt doar câteva dintre premisele din broșurile semnate de acest antisemit feroce. Nu e de mirare că, în nr. 130 din iulie 1940, revista „Sfarmă-Piatră” îi dedica lui Paulescu o ediție aniversară. Încă de atunci Pan M. Vizirescu (alt colaborator fildel al „Gândirii”) susținea că doctorului Paulescu i se furase rețeta insulinei. Tot Vizirescu apreciază ideile despre „fiii lui Israel” care stăteau în spatele „forțelor oculte” ce doreau să distrugă ființa umană prin inducerea unor pulsiuni josnice, printre care patimile alcoolismului și ale depravării, create special pentru a putea impune dominația asupra planetei. Convins că „jidovii” vor să preia controlul asupra tuturor „bogățiilor pământului”, acești promotori ai antisemitismului afirmau că „jidanii” vor să îi subjuge pe români prin „mizerie și alcoolism”.
Bunul doctor, dornic să primească premiul Nobel, folosea termeni „științifici” precum „râia jidănească”, credea că evreii „necinstesc fecioarele creștine”, că „moaşa jidoafcă” le îndemna la avort, ba chiar că prostituția erau un „comerț esențialmente jidovesc”. În același număr găsim și un panegiric al lui Ovidiu Papadima, reșapat mai târziu în calitate de folclorist al României socialistă, autor al volumului „Literatura populară română. Din istoria și poetica ei” (apărut la EPL în 1968).Adept al "antisemitismului științific" Paulescu punea pe seama evreilor toate relele pământului, de la reforma lui Luther, la Revoluția franceză și francmasonerie. Teoriile sale pseudoștiințifice sugerau Betia, Desfrâul, Hoția și Trufia ar fi fost „patru patimi capitale”, specifice evreilor, în timp ce românii, după cum spunea Crainic, simțeau naţionalismul ca pe „un instinct natural”.
Aberațiile lui Paulescu, prezentat de unii autori (cum e Dan-Silviu Boerescu) ca marele „nedreptățit” al națiunii române, afirma că că exista conspirație evreiască ce intenționa transformarea României într-o „Palestină râioasă”. În 1921 scria o „Scrisoare către ovrei”, reamintindu-le că sunt „urâți” de toată lumea și că sunt plini de intenții criminale și vicii și că, cuprinși de „turpitudinea morală” în care putrezesc nu pot înțelege „sublimul” creștinismului.
Constatările lui Paulescu despre rasa semită sunt odioase, de la afirmații conform căror „creerul jidanilor” este mai mic decât cel al arienilor, la observații cu privire la murdăria crasă a acestora, lenevia lor musculară sau numărul mare de alienați mintal. Singurul termen de comparație este cu țiganii, pe care „bunul doctor” îi vede la fel de degenerați. Desigur, totul este ilustrat copios cu imagini ale unor sărmani bolnavi de etnie evreiască găsiți în spitalul de psihiatrie Mărcuţa.
Acest descoperitor ignorat al insulinei, „românul care merita Nobelul”, a fost membru în Senatul Legionar și, mai grav, era autorul unor cărți cu titluri precum „Pericolul evreiesc” sau „Talmudul, Kahalul și Francmasoneria” unde își avertiza concetățenii că „fecioare române” sunt „murdărite” zilnic de „jidani”, educându-i că „scopul nostru e isgonirea Jidanilor”.
Broșura lui Paulescu din 1928, intitulată „Degenerarea rasei jidăneşti”, este un monument de antisemitism românesc. Prezentată ca o lucrare științifică, afirmă nici mai mult nici mai puțin că „jidanii” sunt cu toţii niște „degeneraţi” care fac parte dintr-o categorie aparte umană, tipică pentru criminalii lui Lombroso.
Practicând un antisemitism „reactiv”, considerat o „legitimă apărare” a unui popor amenințat, clamând pericolul evreiesc, el a educat o generație întreagă să creadă într-o idee rasistă falsă. Dacă ne uităm la statisticile din epocă (adeseori prezentate voit greșit) pericolul demografic era inexistent. Recensământul din 1930, în momentul maximei expansiuni a statului român, când din România făcea parte și Basarabia (locuită într-un număr mare de etnici de origine evreiască), arată că erau aproximativ 730 de mii de evrei, adică 4,03%. Raportat la o populație de 18 milioane „pericolul evreiesc” exista doar în mintea bolnavă a doctorului care a murit văzându-l pe Satana (la propriu).