Fascismul, un herpes care mereu se reîntoarce

Două evenimente politice cu implicații majore au trecut relativ ignorate în presa autohtonă, poate și pentru că tobele războiului bat asurzitor în toată lumea. Faptul că în Olanda alegerile au fost câștigate de Partij voor de Vrijheid, care a obținut 23.7% din voturi, și că Argentina a căzut în brațele tantro-fascistului Javier Milei, care a fost ales cu 55.75% din voturi, nu mai este doar îngrijorător, este de-a dreptul îngrozitor. 
Aidoma găinilor prinse între farurile mașinilor, paralizate de frică și fascinate de lumină, societățile contemporane par să nu conștientizeze pericolul iminent care le amenință. Cum am ajuns, de la alergia la fascism de după Al doilea război mondial, la atracția morbidă a fascismului evidentă din victoria partidului fondat de Geert Wilders, care acum se alătură liotei europene de postfasciști, din categoria Giorgia Meloni în Italia sau Viktor Orbán în Ungaria?! Cum se face că partide precum Freiheitliche Partei Österreichs din Austria sau Sverigedemokraterna din Suedia sunt tot mai populare, că tot mai mulți europeni se reorientează către „noua dreaptă”?
O explicație este aceea că ne îndreptăm spre fascism și avem aceeași orbire față de natura fascismului din urmă cu 100 de ani pentru că nu înțelegem ce e fascismul. Unii autori, cum este istoricul Enzo Traverso (The New Faces of Fascism: Populism and the Far Right, 2019), consideră fascismul e un concept transistoric și transnațional, care transcede contextele locale, geografice ori specificul național. După cum argumentează Traverso, fascismul este parte integrantă a conștiinței istorice și a imaginarului politic al omenirii, tocmai de aceea profesorul italian sugerează că trebuie să facem o distincție între postfascism, ca variantă contemporană a fascismului, din categoria trumpismului și a orbanismului, și neofascism, care include tendințele de regenerare a vechilor forme de fascism (nazismul, mussolinismul). Postfascismul nu poate fi asociat cu strategiile „vechi” tocmai pentru că este separat de fascismul istoric, adeseori părând să fie în opoziție cu elementele ideologiei create în Europa după Primul război mondial. Un exemplu este absența antisemitismului din discursul lui Trump, ceea ce pare să invalideze legăturile cu hitlerismul. Dar, dacă Trump nu urăște evreii și este filo-israelian, aceasta nu înseamnă că trumpismul nu e o formă de fascism. Rasismul, misoginismul și xenofobia explicite în discursurile politice ale lui Trump, prezente în aproape toate ideile sale, sunt reorientate către alte grupuri, în alte forme, dar nu sunt mai puțin odioase.
Dar tocmai această dimensiune polimorfă a fascismului îl face să fie greu recognoscibil. Roger Griffin (Fascism. An Introduction to Comparative Fascist Studies. Polity Press, 2018) arată cum confuziile terminologice, ușurința cu care apelativul „fascist” este utilizat pentru a eticheta negativ orice adversar politic, au dus la demonetizarea fascismului în a doua parte a secolului 20, ceea ce a permis deghizarea fasciștilor în noi forme de manifestare. Griffin, care parcurge toate marile teorii care explică ce e fascismul, propune într-o altă care (The Nature of Fascism) termenul de „ultra-naționalism” ca numitor comun al tuturor miturilor și permutațiilor ideatice ale fascismului generic.
Într-adevăr, ca să putem lupta cu fascismul (referința e directă la textul antifascistului italian Guido Mazzali, „Come combattere il fascismo”, aici articolul: http://liberale.erasmo.it/testi/1287.htm), trebuie mai întâi să înțelegem ce este această boală a gândirii politice. Care ar fi numitorul comun al tuturor fascismelor, cum putem descrie și identifica un fascist? Există o formulă generică, o esență a fascismului? Michela Murgia (How to Be a Fascist: A Manual. Penguin, 2020) a creat un „fascistometru”, un instrument intelectual pentru a verifica nivelul de intoleranță, de rasism implicit și de anxietate față de limitele democrației, spaimele față de faptul că valorile „tradiționale” sunt amenințate, nostalgia pentru trecut și atracția față de liderii puternici. Pentru Murgia, care folosește metafora fascismului ca herpes, această boală politică stă mereu ascunsă în corpul societății capitaliste.
Ideea nu e nouă, într-o celebră „scrisoare către un tovarăș englez”, Leon Troțki explica faptul că fascismul este o reîntoarcere a plebeilor, o reacție a micii burghezii înspăimântate, o expresie a burgheziei meschine asociată cu lumpenproletariatul suburban, un produs al nevrozei colective a acestei burghezii. Articolele lui Troțki (reunite ulterior într-o singură carte, publicată de Pathfinder Press în 1944), arată că statele capitaliste devin fasciste cu mare ușurință, pentru că burghezia constituie baza politică a tuturor fascismelor. Și Mazzali considera că fascismul era doar forma italiană de manifestare a dictaturii capitaliste, expresie a individualismul din producția de bunuri materiale. 
O altă explicație a fascinație și a atracției recurente a fascismului decurge din imaginarul pe care acesta îl cultivă. Istoricul Joseph Fronczak, care analizează „epoca fascismului” (Everything Is Possible: Antifascism and the Left in the Age of Fascism. 2023), descrie această opțiune politică drept o viziune coșmarescă asupra lumii, care vede peste tot pericole, dușmani, amenințări din umbră. Fascismul nu este un fenomen izolat, specific secolului 20, produs accidental al unor factori istorici irepetabili, el are natură pan-istorică, nu an-istorică, nu poate fi tratat ca și când s-ar fi încheiat cu glonțul pe care și l-a tras în cap Adolf Hitler.
Fascismul este o formă de comportament politic recurent, așa cum demonstrează Robert O. Paxton (The Anatomy of Fascism 2004), fascismul nu este doar o doctrină politică asociată cu partidul nazist din Germania sau cu soluțiile politice din Italia fascistă. Paxton, care a publicat în 2021 un articol provocator în care îl descrie pe Trump ca un adevărat fascist, observa cum acest politician cultivă anxietățile Americii rurale și provinciale față de presupusele primejdii ale „stângii radicale”, reprezentate de feminism, de mișcările pentru drepturile homosexualilor sau cele ale BLM („Black Lives Matter”), pentru că ele sunt sperietorile electoratului mic-burghez nord-american. Din Statele Unite ale Americii se aude puternic cântecul de sirenă aberantă al lui Trump, care recent invoca distrugerea „paraziților” și a „șobolanilor” din statul american, lăudându-se că îi va elimina pe toți comuniștii și marxiștii, scoțând stânga radicală din toate instituțiile. Ca și ciracii săi declarați, cum este Javier Milei, care folosește și el termenul de „paraziți” pentru a-i descrie pe adversarii săi politici, fascismul nu începe ca un regim polițienesc în primă fază, nici nazismul nu a început cu lagărele de concentrare, ci cu discursuri segregaționiste și violente.
Fascismul trebuie văzut ca o formă de retorică politică, ușor de identificat de îndată ce se activează ca discurs - anti-imigranți, anti-străini, anti-diferențe, fie în forma anti-islamismului din campania lui Wilder, care e susținător al „Nexitului” (ieșirea Olandei din UE) și care a cerut închiderea moscheilor, fie în forma apărării de amenințările la adresa culturii creștine, ar trebui să recunoaștem această boală imediat ce auzim anumite formule și discursuri.
Deși Twitter-fasciștii sau X-fascismul de azi par să fie diferiți de camarazii lor din anii 20-30, paralelismul cu ascensiunea fasciștilor „tradiționali” este evident. Patologia fascistă este omniprezentă, chiar dacă nazismul și fascismul s-au transformat în variante kitsch. Mikkel Bolt Rasmussen (Trump’s Counter-Revolution. Zero Books, 2018) leagă revirimentul fascismului de tulburările capitalismului târziu. Suntem în fața unui soi de fascism postmodern, transformat în propria sa pastișă, într-un fascism „light”, vulgarizat și simplificat, dar la fel de pernicios. Argumentul lui Rasmussen, care observă și el că vehicularea excesivă a fascismului l-a transformat într-un termen volatil, un produs al „pop-teoriei” și al culturii populare. Chiar soluției postfasciste la toate problemele societăților de azi e un amestec de cultură a divertismentului popular, cu megalomania infantilă a autoritarismului media și cu un oarecare spectacol grotesc a prostiei. Nu asistăm doar la înlocuirea cămășilor negre sau a cămășilor brune și a altor „escadrile de acțiune” cu variantele lor de tip „biker” la andropauză, cum sunt „Proud Boys” în SUA. Așa cum arată și Rasmussen, una dintre trăsăturile recognoscibile ale fascismului constă în caracterul său mereu contra-revoluționar și reacționar. Fascismul este o mereu o reacție, nu este niciodată o soluție de sine stătătoare. Recunoaștem ușor trăsăturile postfasciștilor, de la restricționarea avorturilor, la ura față de politicile „de stânga”, prin faptul că ele sunt vociferări la adresa opțiunilor altora, restrângeri ale drepturilor adversarilor, nu idei viabile, ci trăsnăi produse ca urmare a firii reacționare.

E relevant și faptul că toți liderii postfasciști seamănă între ei ca niște creaturi făcute prin clonare într-o clinică de la periferie. Ca și Wilders, care e considerat „Trump-ul olandez”, noul președinte al Argentinei pare o copie a lui Trump. Milei, care arată ca o vedetă porno din anii 70, cu perciunii scoși din portretele aristocrației victoriene, și-a făcut campanie electorală cu drujba și a avansat tot felul de propuneri aiuritoare (de aceea e numit și economistul TikTok). Nu putem să nu vedem analogia dintre figura caricaturală a lui Mussolini sau mustața ridicolă a lui Hitler, care era un fel de Chaplin teutonizat, și dimensiunea contemporană de circ politic a postfascismului. 
Din păcate e doar o chestiune de timp până când vântul fascismului va sufla și în politica mioritică. Așa cum concluzionează Fronczak, opțiunea între fascism și anti-fascism este una individuală. Personal, aleg antifascismul.