Filmul cu prost, dar fără prost-gust

Toate modele hollywoodiene ajung rapid și în cinematografia autohtonă. După ce Barbie (r. Greta Gerwig) a devenit filmul cu cea mai bine plătită actriță din istorie (12,5 milioane de dolari) pentru rolul de păpușă Mattel, iar Margot Robbie a mai câștigat încă vreo 50 de milioane de dolari ca producător al aceluiași film, și la noi moda actorului-producător începe să dea roade.
Este și cazul lui Ramon (r. Jesús del Cerro), care a avut încasări de 1 milion de dolari în cinematografele din România (conform cinemagia.ro) și, după ce a fost disponibil pe Netflix, a ajuns rapid pe primul loc la vizionările concetățenilor noștri. Deși, cel puțin după declarațiile lui Bartoș (actor și producător principal), popularitatea nu i-a adus actorului român niciun fel de venituri, i-a oferit acestuia o platformă prin intermediul căreia a putut să joace un rol care i se potrivește și pe care se pare că și-l dorește. 
În această primă ipostază de producător Bartoș și-a croit un rol pe măsură. El este Ramona („a”-ul e mut ni se spune de mai multe ori în film), un fel de „Barbie-iță” pe de-a-ndoaselea, un om simplu „de la țară”, a cărui unică și mare pasiune este viticultura. Viața lui Ramon(a) este dată peste cap atunci când, printr-o întâmplare, în viața lui apare Tulipan, „regizor și producător” (jucat de Smiley) de filme publicitare, iar din echipa de filmare care realizează o reclamă la „Aqua Carpatica” (bun prilej de „prodact pleisment”, adică promovare de produse comerciale), face parte și Ana (fotomodela Gabriela Iliescu), de care personajul nostru se îndrăgostește iremediabil (și irealist).
Personajul Ramon e un stereotip, el este naivul credul, eroul tipic al dramei teatrale clasice, reinventat în cinemaul comercial în formula protagonistului tontălău, care ajunge în situații neprevăzute tocmai pentru care nu e adecvat situației în care e pus. Sunt nenumărați comici de cinema care aduc pe ecran acest gen personaje. Celebrul Peter Sellers, în seria „Pink Panther”, dar și multe dintre rolurile lui Adam Sandler, intră în categoria „fish out of the water”. Ramon e mereu un „outsider” care, aidoma lui Mr. Deeds al lui Sandler, ajunge în contexte în care nu mai este în mediul său, iar aceasta provoacă râsul. Numai că în limba română nu putem face propoziția aceasta la negativ, există doar versiunea pozitivă, „te simți ca peștele în apă”. În locul variantei negative (peștele „în” apă), putem spune că Ramon este peștele pe uscat, e mereu pus în situații de tip „nuca-n perete”, e un „încurcă lume” tipic. Îmbrăcat cu un costum din anii ’70 și dotat cu o valiză care nu se mai produce din anii ’80, el seamănă cu alte personaje din filmele autohtone de comedie, cel mai notoriu fiind nea Mărin (miliardar).
Ramon e un film despre un „prostovan”, dar aceasta nu este o prostie, pentru că tuturor ne plac filmele (și poveștile) cu proști. De ce? Poate pentru că proștii ne oferă, din punct de vedere psihologic, o stare de bine cu propria noastră condiție. Lipsa de inteligență a altora este un mod prin care privitorul tinde să creadă că este el însuși deștept. 
Tipologia e uzitată în comediile americane, cum sunt Wayne's World (1992) ori Dumb and Dumber (1994), unde prostia e dusă la extrem. E un vechi traseu comic, un vestigiu al tropilor antici legați de tema nebunului înțelept. Există o listă lungă de idioți în literatură, teatru sau cinema, ei funcționând adeseori ca o oglindă inversată, în care societatea „normală” se vede în adevărata ei lumină. Și Ramon are aceste trăsături tipice ale credulului, e individul infantil și neadaptat, prin ochii căruia observăm defectele celor cu care acesta intră în contact.
Un alt traseu comic deja consacrat, pe care îl alege și Bartoș, este prostul naiv. Naivitatea prostească aici nu e prezentată ca un defect, ci devine o trăsătură pozitivă de caracter. Ca și mult mai celebrul Candide al lui Voltaire, Ramon este atât de bun la suflet încât devine cu mare ușurință o victimă. El seamănă cu Raymond Babbitt din Rain Man (1998) sau cu personajul lui Tom Hanks din Forrest Gump (1994), actorul-producător reușește să compună imaginea unui idiot simpatic, un adult cu atitudine copilărească, niciodată răuvoitor. Această naivitate e emoționantă, ea produce plăcere spectatorilor. Tocmai din tensiunea dintre realitatea percepută de personaj și realitatea pe care spectatorul o cunoaște, ne face să îl simpatizăm. Tehnica era folosită și în commedia dell’arte, unde exista personajul Cietrulo (în italiană citrullo înseamnă chiar idiot), varianta a unui „Zanni”, un țăcănit care face trăznăi spre deliciul publicului, Ramon intră în tot felul de buclucuri. Dar, pentru că e întruchiparea bunătății, care învinge toate adversitățile, îi face pe spectatori să se emoționeze de fiecare dată când iese din încurcătură.
Un alt factor de atractivitate este sentimentalismul, de care realizatorii lui Ramon se folosesc din plin. Filmul funcționează ca un romanț, anglism adaptat și în română pentru a reda sensul lui romance, variantă siropoasă și amuzantă a poveștilor de iubire, unde romantismul ne ajută să ne cuplăm cu personajul. Ramon nu știe că e distribuit într-un rol de „cavaler de onoare” la falsa nuntă din reclamă doar pentru că regizorul se săturase de intervențiile sale, așa că se îndrăgostește de Ana, care îi acordă atenție fără să știe ce efect va avea acest lucru asupra bărbatului singur de la țară.
Regizorul Jesús del Cerro, cu ajutorul scenaristului Anghel Damian (și el cu experiență de actor la Teatrul de Comedie), nu ratează niciun truism comic. Ramon e provincialul aterizat în Capitală („țărane” îi strigă un șofer nemulțumit), care nu a văzut niciodată aglomerație în trafic, nu știe să folosească scările rulante de la metrou, nu a văzut niciodată yoga și nici nu pricepe cine e Brad Pitt. Aceste situații îi permit lui Bartoș să își demonstreze calitățile de actor cu umor corporal - vrea să îl sărute pe șoferul care îl aduce la București, cade pe bulevard, umblă în patru labe pe șosea, ori dansează cu un tânăr care merge cu monociclul electric.
Nu lipsește nici comedia „țărănească”, unele scene par amestecate cu episoade din „Las Fierbinți”, cei trei prieteni de băutură ai lui Ramon fiind numiți Ceapă, Lungu și Litră. Deși discută despre suprarealism acești concetățeni ai lui Ramon vorbesc cu accent moldovenesc, chiar dacă locuiesc în județul Sibiu, iar personajul principal are o dicție de pe calea Moșilor. Aceste scăpări de veridicitate nu-i încurcă nici pe scenarist, nici pe regizor. Din păcate personajele forța comice, cum este Sonia, femeia fără adăpost care îl ajută pe Ramon să-și caute iubirea pare absolventă de Jurnalism ori specialistă în psihologie, cu dinți perfecți și dicție dobândită la actoria din București, care face „counseling” stradal, bea vin, are telefon mobil și se hrănește cu sushi.
Umorul e inegal, dar nu sunt niciodată gratuit-vulgare, adeseori autoironia reușește să depășească scăpările populiste. De exemplu numele de buletin al lui Ramon este Hordilă Ramona (poate e o ironie la adresa producătorului omonim, fost șef de „ticketing” la TIFF, ajuns producătorul Oanei Giurgiu), iar localitatea unde locuiește viticultorul nostru se cheamă Struguracu de Sus.
Aici merită apreciate tehnicile metanarative folosite în film. Povestea începe ca un „film în film”, și apoi asistăm la mai multe scene metanarative, inclusiv cea în care Ramon ajunge la Teatrul Național, iar mașinistul „nea Gilică” zice, în cheia ironiei dramatice: „ce seamănă cu Bartoș al nostru”. Una dintre cele mai amuzante scene este urmărirea transmisă în direct online și la televiziune, prin intermediul „influencerului” Selly sau Andreea Esca făcând rolul unei prezentatoare de la Pro TV. Alteori ironiile sunt doar anacronice, așa e vizionarea unei emisiuni tv în variantă color pe un televizor evident alb-negru.
Pe la mijlocul filmului lucrurile se complică pentru că Ramon nimerește în mijlocul unui jaf, pentru că vrea să ajute doi bandiți (caricaturali), cărora se oferă să le schimbe roata la mașină - desigur, nimeni nu strânge prezoanele la roți cu o cheie fixă dublă. Aceasta duce la o confuzie tipic umoristică, în urma căreia urmează o serie de împrejurări neașteptate. Ramon oprește bandiții, salvează tabloul, este premiat de ambasadorul Spaniei și, după ce o întâlnește pe femeia visurilor, descoperă iubirea adevărată, cu femeia străzii, Sonia. Jucată de Andreea Vasile, care ar merita roluri mai bune, Sonia devine un soi de ghid turistic nocturn al Bucureștilor, fiind bănuită că a participat și ea la furtul tabloului suprarealist intitulat, în mod convenabil, „Sticla de vin”.
Structura filmului este și ea teatrală, povestea fiind compusă din episoade comice, mai mult sau mai puțin reușite. Așa e episodul cu taximetristul potlogar, care îi fură banii, hainele și slănina lui Ramon (de ce ar fi vrut un taximetrist cu cercel în ureche hainele desuete?!) sau întâlnirea cu vărul Emilian și cu partenera lui yoghină, care leșină când vede slănină (nu știm de ce juna vegană e poreclită Gărgărița, dar știm de ce Teona Stavarachi ajunge mereu în scene sexy), sau evenimentele din arestul Poliției Române, unde Ramon ajunge doar în maieu și boxeri (de ce un țăran poartă lenjerie occidentală?), iar polițiștii caută o telecomandă de televizor în mijlocul investigației. 
Cu toate acestea, prin comparație cu umorul de prost-gust care caracterizează cinemaul popular românesc de aci, Ramon este o binevenită excepție. Se poate face comedie fără vulgaritate, există personaje amuzante fără să fie mitocani, că există umor și fără limbaj obscen și că se poate face film cu succes la public fără sex și fără invective.