Cinema de-a râsu-plânsu sau la ce s-a gândit găina când a fost distribuită în film…

Oameni de treabă, regizat de Paul Negoescu, e un film de-a râsu-plânsu. Producția, care e nominalizată la 10 premii Gopo, începe în cheie parodică și se încheie într-o notă absurdă. În incipitul filmului vedem cum, de pe platforma unei dube, cade o găină în mijlocul drumului, iar găina devine o metaforă vizuală recurentă pentru diverse momente de intensitate narativă, de fapt funcționând ca un simbol simplist pentru personajul principal. Găina devine deranjantă, pentru că Negoescu o introduce ca un fel de indiciu hermeneutic. În curtea primarului o găină ciugulește în fântâna kitsch (ca semn al corupției), polițistul vrea să prindă o găină în mijlocul drumului (în punctul de inflexiune morală) etc., așa că găina putea să fie și ea nominalizată la Gopo.
Dacă nu știm la ce se gândește găina, ne dăm seama din primele scene că filmul e povestea unui om mărunt, polițistul Ilie din Băbuleni, personaj jucat de Iulian Postelnicu. Acest agent mutat disciplinar într-un sat moldovenesc uitat de timp, are apartament la Botoșani și idealuri mărunte, e divorțat și dornic să își cumpere o livadă. El trăiește de vreo zece ani într-o comunitate în care pare că nu se întâmplă nimic, dar unde, de îndată ce apare un nou polițist, lucrurile se schimbă.

Negoescu, care s-a remarcat după ce a făcut o adaptare contemporaneizată a nuvelei lui Caragiale „Două loturi”, publicată încă din 1898 și deja popularizată în cinemaul nostru, se dovedește un „caragialian” până la capăt. În acest film, spre deosebire de filmul anterior intitulat „Două lozuri” (2016), unde subiectul e tratat mai degrabă umoristic, Negoescu evoluează ca și marele dramaturg pe care îl consideră maestrul său, către tragedie.

Eforturile regizorului sunt oarecum ajutate de figura lui Postelnicu, care a câștigat un alt premiu Gopo pentru actorie (în rolul turnătorului „Vali” din filmul lui Andrei Cohn, Arest). Dar Ilie e un fel de „Buster Keaton de Botșeni”, care face tot felul de schimonoseli faciale, ridică din sprâncene și pune în mișcare felurite ticuri, care se vor expresive, dar care reduc dramatismul personajului. Acesta, ca și găina cu care e asociat, arată uneori ca un animal speriat, prins între faruri. Postelnicu, actor și scenarist (a scris inclusiv câteva episoade din „Las Fierbinți” cu care, din păcate, aduce și filmul lui Negoescu uneori), ar vrea să aducă puțin cu prințul Mîșkin, cu idiotul mistic, dar această asociere e posibilă doar dacă prințul s-ar fi născut la Fălticeni (sau la Focșani, ca actorul nostru) și ar fi vulgar fără motiv. 

Uneori grimasele lui Postelnicu ajută la construirea nui „comic din off”, cum este scena în care Ilie aude dialogul fratelui său cu fosta lui soție, sau când povestește cu primarul, iar concetățenii lor se bat în fundal. Dar, în general, el nu reușește să fie mai mult decât un Pristanda mioritizat, un slugoi al primarului care duce scândurile acestuia cu Mitsubishi-ul șefului și care o ia treptat razna, ca și personajul caragialian din „Două loturi”. După o lungă perioadă de acalmie, în primele 20 minute ale filmului nu se întâmplă mai nimic, regizorul și scenariștii săi (Radu Romaniuc plus Oana Tudor) ne introduc un prim moment de „tensiune”, în care îl vedem pe primarul Costică izbindu-se cu capul de stâlpul casei. După alte 20 de minute, în care urmărim deambulările inutile ale polițistului nostru, se produce și un fel de climax, când aflăm că a avut loc un incident narativ, moartea unui concetățean. De aici încolo povestea se transformă într-un „sfriller” scris dacă Agatha Christie s-ar fi născut la Vaslui, pentru că primarul, ajutat de popa din sat, l-a ucis pe soțul unei localnice dezirabile sexual.
Prin intermediul lui Ilie suntem introduși în lumea satului moldovenesc post-comunist, căruia îi lipsește complexitatea. Pare că în satul acesta nu mai există altcineva decât primarul (jucat Vasile Muraru), popa (jucat de Daniel Busuioc) și acoliții lor. E ca un banc despre România, în care primarul, cu popa și cu polițistul satului se întâlnesc la braserie să ia decizii, decizii însoțite adeseori de băutură. 
În acest sat inexistent, populat de figuri caricaturale, apare brusc un tânăr agent, pe nume Vali, care începe propria sa investigație. Aici lucrurile sunt legate cu ață scenaristică foarte albă. Nu doar că investigațiile criminale în sistemul românesc de justiție nu sunt făcute de polițiștii locali, în sistemul judiciar din România „strângerea probelor” se face doar sub supravegherea procurorului, de către ofițerii investigatori specializați, nu de către polițiștii de la țară, dar și pentru că totul se întâmplă subit, fără justificare.
Singura explicație este că regizorul și scenariștii s-au gândit să facă un soi de A Few Good Men moldovenesc. Ca și în filmul lui Rob Reiner (1992) asistăm la sfâșierea morală a justițiarului „de Băbuleni” care, presat de primarul mefistofelic și ucigaș, care încearcă să îl corupă, polițistul își descoperă vâna morală când află că tânărul polițist (jucat de Anghel Damian), pentru care postul de agent local fusese un „challange” și cu care se certase, e bătut până la moarte sau că soția victimei a fost alungată tot prin violență.

Problema este că, deși regizorul și scenariștii vor cu tot dinadinsul să complice povestea, așa cum au citit în cărțile lui Syd Field, faptul că „Iliuță” descoperă imoralitatea primarului după ce a fost zece ani mâna dreaptă a acestuia, că apar informații despre traficul de țigări abia la final, este doar un traseul narativ care duce direct la dilema morale a polițistului, dar care nu se susține în construirea intrigii.

Un alt element de dezacord este dorința de autenticitate cu orice preț. Accentul moldovenesc al personajelor, care ar trebui să dea o notă de veridicitate, este adeseori exagerat de către unii actori, deși majoritatea sunt din această zonă dialectală. Muraru, care e de pe la Piatra-Neamț, îi dă polițistului sfaturi sfaturi din categoria: „fașim și putiem să șie ghini” sau „fă ce-ți spune cujetul”, iar procurorul de caz (care apare și dispare subit) zice „prinșipii”, ca pe la Chișinău, de unde e actorul. Și spațiul e „provincializat” cu bună știință, oamenii trăiesc într-un soi de case uitate de timp, cu carpete pe pereți, iar în fundal apar și niște ucraineni contrabandiști și bătăuși, fără nicio explicație.   

La final aflăm că polițistul Ilie a mai „făcut pe nebunul” în urmă cu 10 ani, ceea ce justifică deznodământul care, din păcate, devine o sarabandă absurdă și cu totul necredibilă. Iliuță își pune chipiul de polițist și se hotărăște să fie justițiar, un de de „lităl uepon” de la Băbuleni. Se împușcă cu popa din sat, care e îmbrăcat cu un trening roșu și îl atacă pe polițist cu o toporișcă, pe care i-o înfige în spinare, polițistul împușcă mai mulți contrabandiști, primarul trage cu kalașnikovul și nu nimerește, toată lumea moare, mai ceva ca în actul final din „Hamlet”.
Oameni de treabă e bun numai ca să intre în portofoliul „Netflix”, la categoria „mioritic craim”, unde s-ar putea inventat genul polisierului de tip Tarantino de Vaslui. Pare mai degrabă ca un scenariu din „Las fierbinți” injectat cu lecturi din Schopenhauer și pus la perfuzii cu filmele realizate de Guy Ritchie. Dar altfel, nu are nicio treabă nici cu dilemele morale reale, nici cu suspansul detectivistic. E doar încercarea disperată a cineaștilor autohtoni de a face experimente cu genurile asociate filmului polițist. Altfel filmul nu e nici comic nici tragic, nu e nici amuzant, nici dramatic, e ca găina picată din bena unei dube în mișcare.