Cum trebuia Kant să fie turist în Madagascar sau despre Iluminismul pirateresc

Valorile și principiile Iluministe nu s-au născut nici la Paris, nici la Königsberg și nici măcar la Philadelphia, ci în Ambonavola, în Madagascar. Ipoteza aceasta provocatoare este avansată și analizată în cartea lui David Graeber (Pirate Enlightenment, or the Real Libertalia.
Farrar, Straus and Giroux, 2023), care susține că, înainte să existe Iluminismul occidental, a existat o formă de „Iluminism pirateresc”.
Co-autor al unui deja celebru studiu despre dezvoltarea societăților democratice în afara contextelor istorice occidentale (Dawn of Everything: A New History of Humanity, 2021), Graeber a denunțat în mod sistematic „excepționalismul occidental”. Ca și în celelalte studii, care pornesc de la premisa că „Vestul” nu a existat niciodată, regretatul autor (din păcate Graeber a murit în 2020, în timpul pandemiei Covid-19), consideră că resursele Iluminismului trebuie căutate în cultura malgașă, ea însăși un amalgam de populații, întemeiată pe conversaționalism și libertate sexuală. Graber, care nu a fost doar antropolog, profesor și cercetător, era activist implicat în mișcarea „Occupy Wall Street”, își bazează afirmațiile pe experiența sa de antropolog. El a publicat în 2007 o cercetare etnografică a Madagascarului (intitulată Lost People) și arată cum Madagascarul a fost contextul adecvat pentru experimentul politic căruia îi spunem azi Iluminism.

În 1700, înainte ca Montesquieu să publice „Scrisorile persane” și înainte ca Voltaire să scrie celebrele sale „Scrisori filosofice”, a fost întemeiată în Madagascar Libertalia. Libertalia (sau Libertatia) este numele pe care grupurile de pirați l-au dat republicii fondată de căpitanul James Misson. Sursa lui Graeber este cartea „A General History of the Pyrates”, publicată în 1724, unde Libertatia e descrisă ca un sistem politic ideal. Considerată mult timp o simplă legendă, o utopie inventată de către Daniel Defoe, posibil autor al acestei cărți semnate cu numele (cel mai probabil ficțional) de căpitanul Charles Johnson, în Libertalia era abolită sclavia și religia instituționalizată, nu existau ierarhii nobiliare și deciziile erau luate printr-o formă de democrație directă. Aici pirații se considerau „gardieni ai drepturilor și libertăților poporului” și duceau un război împotriva celor „bogați și puternici” în numele celor „oprimați” cu aproape un secol înainte de Revoluția franceză. E relevant și faptul că Libertalia a fost înființat de un francez, numit căpitanul „Mission” fusese marinar pe nava „Victoire”. Ales căpitan de camarazii săi revoltați, Mission a declarat că proprietatea comună a tuturor membrilor echipajului, deciși să trăiască o „viață în libertate”.

După ce au atacat mai multe nave, pirații vor forma un grup compus din francezi, englezi, olandezi și sclavi africani eliberați și vor întemeia pe coasta Madagascarului o colonie în care nimeni nu mai avea identitate națională, unde a fost creată o limbă nouă și unde a fost inventat un nou sistem politic.

Graeber crede că aceste republici ale piraților au fost „laboratoare democratice”, unde au fost testate diverse experimente egalitariste și liberale, unde se practica votul majoritar și era unde era respectată proprietatea privată. O societate în care nu mai existau diviziuni rasiale și nici nu mai erau ierarhii bazate pe titluri nobilare, adică ceea ce considerăm că este inovația gândirii politice iluministe, a fost pusă în practică de către pirați cu mult înainte de regimurile revoluționare de la finalul secolului 18. Aici s-au dezvoltat idei și principii cu 100 de ani înainte ca europenii să își imagineze astfel de forme de organizare socială. Graber aduce argumente convingătoare că aceste experimente politice „proto-Iluministe” au fost de fapt o sinteză între practicile populațiilor malgașe și necesitățile comunităților de pirați, societățile malgașe fiind deliberative,

Ideea „decolonizării” Iluminismului european, urmărită anterior în cartea scrisă împreună cu arheologul britanic David Wengrow, domină și acest studiu. Iluminismul european, care a dat naștere unei forme de individualism raționalist, care apoi a stat la baza rasismului „științific”, a imperialismului, exploatării și a genocidului puse în practică de către civilizația occidentală în secolul 19, era inspirat de culturile și civilizațiile cu care europenii au intrat în contact.

Ceea ce noi considerăm că sunt „idei europene” sunt valori și principii pe care alte popoare le-au avut cu sute și chiar mii de ani înainte. O altă idee preconcepută este aceea că democrația ar fi o creație exclusivă a culturii europene, care ar fi urmat „tradiția democratică” ateniană. Așa cum arată cartea lui Graeber și Wengrow (tradusă recent de Miruna Munteanu în limba română cu titlul  Zorii tuturor lucrurilor. O noua istorie a omenirii, Polirom, 2022), au existat nenumărate forme non-occidentale de practici și instituții democratice, din Mesopotamia până în centrul Mexicului, și din valea Indusului până la triburile din nordul Americii. 

Studierea unor contexte non-europene în care au apărut diverse idei și forme politice pe care le considerăm „european” este dificilă fie și numai pentru că europenii „democrați” și „iluminiști” au distrus nu doar atât sistemele politice, dar și societățile, cărțile și popoarele cu care au intrat în contact. E regretabil că „Luminile” europene au fost folosite la nivel global pentru a răspândi și justifica „bezna” colonialismului și a crimele imperialismului.

Societățile pe care noi le numim adeseori „primitive” erau guvernate de reguli ale justiției sociale care în multe țări europene nu mai există, erau construite pe baza ajutorului reciproc, numit azi cu dispreț ajutor social, practici democratice și egalitarism.

Chiar în perioada în care pirații au creat în Madagascar această republică iluministă, baronul francez de Lahontan purta o serie de discuții cu șeful huronilor, numit Kandiaronk. Când au apărut, în 1703, dialogurile lui de Lahontan au produs o adevărată revoluție de gândire, care cel mai probabil a influențat dezvoltarea ideilor iluministe prin saloanele pariziene. Dar meritele lui Kondiaroc, șeful clanului Wendat, unul dintre clanurile vorbitoare de limbă irocheză din zona Marilor Lacuri, care poate fi considerat un filosof politic care l-a inspirat pe Rousseau și pe alți gânditori europeni, trebuie recunoscute, așa cum trebuie recunoscute meritele căpitanului Mission.

Ca și Libertaria, „Huronia” era guvernată în mod consensual, deciziile fiind luate în consilii unde discuțiile duceau la acorduri respectate de către toți membrii clanurilor. Societatea Wendat era compusă din 8 clanuri matriliniare, unde femeile aveau un rol major în stabilirea ordinii sociale, și care locuiau în locuințe colective, unele lungi de peste 90 de metri. O mare parte din ideile lor au ajuns în Europa, pe atunci încă dominată de aparatul punitiv și represiv al religiei creștine, egalitarismul și democrația deliberativă devenind târziu reguli de conviețuire socială în „Lumea veche”.

Din păcate tribul Wendat (cunoscut și sub numele de Huron-Wendat, pentru că „huron” e o ofensă, înseamnă cap de mistreț), inițial aliat al francezilor și  inamic al irochezilor numiți Haudenosaunee, dar și al triburilor numite Mohawk, mai are astăzi puțin peste 4000 de membri, rezultat al „iluminismului” și „democrației” tipic europene.

Un alt studiu recent, publicat de echipa coordonată de Jacob Holland-Lulewicz (https://www.frontiersin.org/articles/10.3389/fpos.2022.840049/full), a demonstrat arheologic că în America de Nord erau practicate diverse forme de guvernare democratică cu mult înainte ca Europa să le cunoască. Există dovezile că și locuitorii din America de Sud, cum erau cei din Tlaxcalan, participau direct la guvernarea statului, prin reuniunile la care mii de oameni decideau ce politici urmau să fie puse în aplicare. Așa cum democrația nu a culminat cu democrația liberală de tip anglo-saxon, nici valorile iluministe nu au fost inventate „Mari bărbați albi”.

În cele din urmă, urmând demonstrația din remarcabilul studiu al lui Graeber și Wengrow, ceea ce credem că e „Istorie” reprezintă rezultatul unor generalizări bazate pe ipoteze false, lansate în special de istoriografia britanică și germană. Istoria, cel puțin în înțelesul european al termenului, e doar o acumulare de prejudecăți construite în ultimii 200 de ani.