sâmbătă, 4 martie 2023

Ronald DeTrumpis și bau-baul marxismului

Guvernatorul DeSantis, care se pregătește în mod evident să fie contracandidatul lui Trump pentru prezidențialele de anul viitor, a început o nouă campanie agresivă în războiul împotriva „culturii woke”. Campania, pe care Trump nu a reușit să o pună în aplicare, deși amenința și el universitățile care făceau „îndoctrinare radicală de stânga”, a început cu New College of Florida, o mică universitate liberală din statul pe care îl conduce DeSantis, și unde studiază aproximativ 700 de tineri. Această primă țintă academică ne arată tacticile lui DeSantis, care a schimbat conducerea instituției finanțate din bani publici și a denunțat faptul că studenții care fac „studii zombi” (zombie studies) sunt îndoctrinați și spălați pe creier. Pericolul dictaturii „woke” cu care DeSantis se luptă de mult timp, el a câștigat alegerile cu sloganul „În Florida moare woke-ul” (“Florida is where woke goes to die”), este identificat în programele de studii numite în DEI (diversity, equity and inclusion) și care ar fi „ideologizate” și periculoase.
Guvernatorul Floridei, care a impus deja restricții în grădinițele din statul pe care îl conduce cu ajutorul legii „Nu spune gay” (Don’t Say Gay), a anunțat acum că toți studenții care vor studia la universitățile din Florida vor fi obligați să urmeze cursuri care să includă „istoria reală și filosofia adevărată care au modelat civilizația occidentală”. Ce înseamnă „istoria reală” și „filosofia adevărată” pentru noul erou al conservatorismului și al reacționarilor americani? 
Nu putem să știm, dar știm din studiul făcut de Paul Lazarsfeld și Wagner Thielen în anii 50 (The Academic Mind. Social Scientists in a Time of Crisis. Free Press, 1958) că majoritatea profesorilor americani din științele sociale preferă să voteze cu democrații și sunt mai degrabă liberali și progresiști. Pentru a contracara această situație, începând cu anii 60-70, un alt grup de intelectuali, de data aceasta conservatori, au preluat din mers ipoteza îndoctrinării stângiste, avansând nevoia unei schimbări, convinși că viitorul societății americane era în pericol din pricina controlului exercitat asupra sistemului academic de către ideile „stângiste”. 
Datele recente par să confirme această predispoziție, studiul coordonat de Neil Gross și Solon Simmons în 2006 indica existența acestei orientări a profesorilor din universitățile americane preponderent către liberalism. Doar 20% dintre membrii instituțiilor de învățământ superior din SUA spun că sunt conservatori (1% foarte conservatori, 8% „normal” conservatori și 11% moderat), marea majoritate pare să încline către ideile politice de stânga.
Cu toate acestea, lucrurile nu sunt atât de simple cum susțin conspiraționiștii, care afirmă în gura mare că universitățile americane sunt acaparate de „marxiști”. În SUA, unde sunt 4.000 de universități (față de 54 de stat în România, plus 35 private, inclusiv universitatea „Adventus” din Cernica), sistemul superior de educație cuprinde anual 20 milioane de tineri (în România sunt 418,3 mii), cu aproximativ un 1,4 milioane de cadre didactice (în România sunt aproximativ 36.000)
(datele https://www.edu.ro/sites/default/files/_fi%C8%99iere/Minister/2021/Transparenta/Stare%20invatamant/Raport_stare_invatamant_superior_RO_2020_2021.pdf). Din totalul profesorilor care predau la universitățile publice și private americane, doar 9% spun că sunt „extrem” de liberali, în vreme ce 35% se declară liberali, 18% sunt „ușor” liberali, iar 17% sunt „la mijloc” (în Professors and Their Politics. Johns Hopkins University Press, 2014). 
Însă profesorii care afirmă că sunt marxiști reprezintă o minoritate, nici măcar în sociologie (unde sunt predominanți) nu sunt mai mult de 27%, în timp ce în științele sociale ei reprezintă 18%. 
Aceasta nu îi împiedică pe reacționarii din toată lumea să se lupte cu pericolul „sexo-marxismului” din mediul academic. Unul dintre cei mai vehemenți susținători ai acestei ipoteze în Statele Unite rămâne David Horowitz, care a publicat în 2006 o „listă neagră” a profesorilor din universitățile nord-americane (The Professors: The 101 Most Dangerous Academics in America), care ar „corupe” tineretul și promovează o agendă politică de stânga. Premisa că ar exista un proiect de „îndoctrinare” academică este perpetuată în nenumărate alte cărți și articole (Indoctrination U: The Left’s War Against Academic Freedom. Encounter, 2007; One Party Classroom: How Radical Professors at America's Top Colleges Indoctrinate Students and Undermine Our Democracy. Crown Forum, 2009). Începând cu 2013 acest susținător al lui Trump a redactat o „carte neagră” a stângii americane (în 9 volume până acum!)  în care continuă să lupte cu „dușmanii academici” care vor să distrugă America. Pe „lista rușinii” se află nume prestigioase, cum ar fi Noam Chomsky, Derrick Bell, bell hooks, Michael Bérubé sau Eric Foner. Unii sunt etichetați drept „comuniști”, pe alții autorul îi face „pedofili” sau „teroriști”. Horowitz susține că statul ar trebui să intervină în universități, pentru a controla această „luptă de clasă intelectuală” (titlul unui articol al lui Horowitz), pentru că „radicalizarea” sistemului academic ar fi parte a unui plan bine pus la punct. Universitățile, pline de activiști de stânga, ar promova sub masca studiilor culturale sau a studiilor post-coloniale ori a teoriilor critice rasiale ideile nocive ale marxismului. Horowitz îi citează pe Tod Gitlin și pe Richard Rorty (și ei pe „lista neagră”), care ar fi afirmat că stânga radicală s-a refugiat în universități, pe care le-ar fi „colonizat” cu studii despre queer, gay și lesbiene sau studii culturale. 
Șocant este faptul că Horowitz a fost unul dintre membrii fondatori ai Noii Stângi americane din anii 60, transformându-se într-un dușman al activismului stângii la finalul anilor 80, iar în timpul guvernării Trump a fost un susținător al negării alegerilor.
Așa cum arată Michael Bérubé, unul dintre profesorii de pe „lista neagră” a lui Horowitz, (în What's Liberal About the Liberal Arts? Classroom Politics and "Bias" in Higher Education. W.W. Norton & Company, 2006), faptul că mulți intelectuali din universitățile americane se declară „liberali” și susținători ai „liberalismului” nu îi face marxiști. Bérubé susține că de fapt conservatorii afirmă că liberalii controlează campusurile pentru că în mod real ei sunt cei care vor să controleze spațiul academic. O demonstrează acțiunile recente ale lui DeSantis (dar și presiunile lui Orban din Ungaria sau cele din Polonia), dorința conservatorilor 
Faptul că la cursuri se dezbat probleme legate de exploatarea rasială, despre exploatarea de clasă sau gen, despre sexualitate și sexism, nu înseamnă îndoctrinare, ci înțelegerea unor fenomene istorice și culturale care au afectat și continuă să afecteze omenirea. Bérubé, care va reveni asupra acestor argumente (împreună cu Jennifer Ruth, în The Humanities, Higher Education, and Academic Freedom: Three Necessary Arguments, 2015), crede că e tendențioasă prezentarea studiilor numite în universitățile anglo-americane „liberal arts”, precum și faptul că denunțarea rasismului sistemic, predarea teoriei critice rasială, promovarea ideilor decolonizării sau chiar a deconstructivismului ar fi marxiste.
Cu toate acestea, tot mai mulți autori, printre care recent James Lindsey (The Marxification of Education: Paulo Freire's Critical Marxism and the Theft of Education, 2022), continuă să avanseze ipoteza „marxizării” sistemului academic nord-american. Ca și în cartea publicată împreună cu Helen Pluckrose (Cynical Theories: How Activist Scholarship Made Everything About Race, Gender, and Identity—and Why This Harms Everybod
y
, 2020), Lindsay afirmă că sistemul educațional din America și din întreaga lume este victima unor „activiști” care perpetuează teoria critică rasială, studiile de gen și educația sexuală, pe baza unei presupuse gândiri neo-marxiste. La fel de absurde sunt afirmațiile făcute de Lynn Wilson (în Karl Marx's America, 2022), care reia opinia nefondată că „școala de la Frankfurt” ar fi de vină pentru toate relele din America, împreună cu alte idei crețe despre cum sistemul de votare Dominion „a furat” voturile lui Trump, sau despre doctorul Fauci, care ar fi plătit de Partidul Comunist Chinez.
Ideea că există o conspirație, un plan secret al „sectei progresiste” care vrea să controleze creierele tinerei generații are și formele sale paroxistice. E greu să le selectăm pe toate, voi alege câteva exemple din cele mai importante momente, pentru ilustrare. Pornind de la observațiile lui Martin Jay, care este unul dintre specialiștii în istoria școlii de la Frankfurt (în  Splinters in Your Eye. Verso, 2020) ceea ce a început ca o teorie conspiraționistă marginală, a devenit datorită Internetului o minciună bazată pe descrieri caricaturale și prost informate ale ideilor autorilor care făceau parte din celebra școală de la Frankfurt. Pericolul „marxismului cultural” (care este doar un alt nume pentru teoria critică și pentru ideile unor autori ca Horkheimer sau Marcuse) este o formă de complotism, care promovează ideea falsă a existenței unui plan secret de a distruge cultura și moralitatea americană, întreaga civilizație occidentală.
Această teorie a conspirației marxiste a fost avansată printre primii de către Lyndon LaRouche, perpetuată de unul dintre discipolii acestuia, Michael Minnicino. LaRouche, în jurul căruia s-a creat un adevărat cult, și-a început și el cariera politică în zona extremei stângi, fiind inițial un susținător al marxismului, a sfârșit prin a o acuza pe regina Angliei că girează o conspirație internațională evreiască de trafic de droguri.
Minnicino era convins că membrii școlii de la Frankfurt, deși erau în mare majoritate de origine evreiască, refugiați din calea nazismului în SUA, erau inamici ai civilizației iudeo-creștine. În 1992 Minnicino a publicat un eseu intitulat „Noul Ev Mediu” („New Dark Age: The Frankfurt School and Political Correctness”) în revista Fidelio (aici:https://archive.schillerinstitute.com/fid_91-96/921_frankfurt.html), unde îi acuza pe membrii școlii de la Frankfurt că ar fi fost la baza „corectitudinii politice”, în conjuncție cu poststructuraliști precum Roland Barthes, Michel Foucault sau Jacques Derrida, cu care sunt în mod real în opoziție de idei. Teoriile lor „monstruoase” ar fi fost parte dintr-un proiect de „bolșevizare” a societății, de promovare a „perversității și hedonismului” (prin Wilhelm Reich și Herbert Marcuse), și a valorilor anti-occidentale și a pesimismului cultural (prin Horkheimer).
Dacă în 1945 America era o țară „sublim de optimistă”, încrezătoare în știință și tehnologie, ideile școlii de la Frankfurt au distrus potențialul pozitiv al SUA. Acești gânditori au încurajat toate relele din societatea americană, de la mișcarea flower power și contra-cultura psihedelică la apariția feminismelor și a mișcărilor drepturilor civile. Ca și conspiraționistul lituanian Daniel Estulin (care publică tot felul de aberații despre grupul Bilderberg), care susținea că formația Beatles a fost creată de către această cabală malefică, Minnicino face afirmații năucitoare și neadevărate. El susține că discipolii lui Marcuse și Adorno, care domină azi universitățile americane, îi învață pe studenți să renunțe la rațiune pentru „ritualurile corectitudinii politice”.
E adevărat și că Herbert Marcuse a devenit un fel de „guru” al noii stângi americane și că filosofi sau cercetători remarcabili, precum Max Horkheimer, Theodor Adorno sau Leo Löwenthal, care au fost membri ai Institut für Sozialforschung (Institutul pentru Cercetări Sociale) fondat la Frankfurt, au publicat studii critice la adresa societății capitaliste contemporane. Însă a spune că școala de la Frankfurt ar fi reprezentanta unui „bolșevism cultural”, parte a unei conspirații care e menită să distrugă civilizația, este o prostie. De fapt, așa cum scria Habermas, și el membru al celui mai recent curent al acestei „școli”, principalele resurse ale teoriei critice decurg din gestionarea și asumarea a două dezamăgiri: eșecului stalinismului în Europa de Est și incapacitatea marxismului în Europa de Vest.
Aceste acuzații au fost preluate apoi de William Lind, ale cărui idei despre „religia corectitudinii politice” au dus și mai departe conspiraționismul deșănțat de până atunci. E relevant că volumul a fost tradus și la noi de editura Rost în 2015, în traducerea lui Andrei Dîrlău și Irina Bazon, care adaugă propriile lor aberații interpretative, fiind prefațată de AUR-istul Claudiu Târziu. Lind folosește formula „freudo-marxism”, uneori utilizată de reacționarii de la noi în varianta sexo-marxism, sugerând că școala de la Frankfurt „i-a combinat pe Marx cu Freud”. Evident, principalul (și singurul) argument al lui Lind este Eros şi civi­lizație, studiul lui Herbert Marcuse în care acesta susține că libertatea individului se poate obține numai prin eliberarea din captivitatea oprimării și a represiunii sexuale. Ideea a mai fost vehiculată, printre alții, de istoricul britanic Paul Johnson care (în Modern Times: A History of the World from the 1920s to the 1980s, 1983) dă vina pe „cei 3 călăreți ai apocalipsei” Marx și Freud, cărora îl adaugă pe Einstein, pentru  distrugerea stabilității lumii moderne. 
Numai că în aceste acuzații sunt nenumărate dovezi de confuzii conceptuale și teoretice, Lind susține în mod greșit că gânditorul marxist Georg Lukács ar fi fost membru al școlii de la Frankfurt, numai că, deși există multe legături ideatice între Lukács și Adorno, filosoful și criticul maghiar nu a fost niciodată membru al Institutului de Cercetări Sociale. Nu există niciun fel de legături nici între Carl Grünberg, primul director al Institutului, și nici cu urmașul său, Max Horkheimer, care a condus „școala” începând cu 1930. Deși Adorno îl cunoștea personal pe Lukács de la Viena și cărțile acestuia au constituit o sursă inspirație pentru alți „frankfurtiști”.
De aici stigmatizarea „marxismului cultural” a luat avânt, reacționarii având acum o ciucă a bătăii. Ideea că această „stângă radicală” ar fi introdus o nouă cenzură în America prin intermediul teoriei critice rasiale, prin cultura anulării (cancel culture) sau prin intersecționalism, pentru a distruge America și întreaga planetă, s-a impus fără nicio justificare.
Chiar și Andrew Breitbart, fondatorului portalului de știri omonim, preluat în 2012 de Steve Bannon, susținătorul lui Trump și promotor al ideilor alt-right în America a scris în cartea „Righteous Indignation: Excuse Me While I Save the World” un capitol despre pericolele marxismului cultural, induse tot de membrii școlii de la Frankfurt.
Planul malefic, așa cum a fost enunțat de către Timothy Matthews (în „The Frankfurt School: Conspiracy to Corrupt”, Catholic Insight, martie 2009), include controlul asupra presei, industriei muzicale și a cinemaului; încurajarea destrămării familiei tradiționale, promovarea disensiunilor rasiale; încurajarea copiilor spre sex și homosexualitate; încurajarea imigrației pentru distrugerea identității omului occidental; distrugerea bisericilor și chiar promovarea consumului de alcool.
Mulți alții, cum este jurnalistul și scenaristul Michael Walsh (The Devil's Palace: The Cult of Critical Theory and the Subversion of the West. Encounter Books, 2015) au continuat să susțină că „marxismul cultural” promovat de discipolii școlii de la Frankfurt a introdus „legiuni de demoni în psihicul americanilor”, infiltrând nihilismul și ura în gândirea omului american. Culmea aberației este atinsă recent de Matthew Lohmeier, fost colonel de aviație și membru al Space Force, care s-a transformat în specialist în ideologie și a publicat o carte despre existența unui complot marxist menit să infiltreze armata și guvernul SUA cu comuniști și să distrugă America (în Irresistible RevolutionMarxism's Goal of Conquest & the Unmaking of the American Military, 2021).
Nu există pericolul unei „dictaturi woke” și nici un fel de nouă revoluție culturală în stilul lui Mao care se pregătește prin campusurile americane. Este o lungă tradiție a dascălilor care sunt democrați și care refuză gândirea conservatoare.
Nu există nici o conspirație a „stângii progresiste”, care se pregătește să preia controlul asupra Americii sau asupra lumii cu ajutorul unor discipline umaniste și sociale. De fapt umanioarele sunt, în mod natural, „de stânga”. Nevoia de a reprima ideile conservatoare și retrograde nu vine dintr-un plan malefic, ci dintr-o firească neîncredere în obscurantism și lipsă de rațiune.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire