Zbieretul tăcut al existenței

Trebuie să recunosc că îmi displace Colin Farrell, mai ales după catastrofala reprezentare a lui Alexandru Macedon din filmul lui Oliver Stone din 2004. Însă acum, prin personajul din recenta producție a lui Martin McDonagh, care candidează la mai multe premii Oscar, își spală mai multe păcate cinematografice. Prestația actorului dublinez din Banshees of Inisherin (impropriu tradus cu „Spiritele din Inisherin”), care a primit deja premiul BAFTA, este plină de forță, Farrell fiind ajutat și secondat de un alt dublinez, Brendan Gleeson. Tot filmul este construit pe relația dintre Farrell și Gleeson, cu care regizorul a colaborat deja la debutul său cu In Bruges (2008), o poveste la fel de comică și absurdă. 

Acum cele două personaje, Pádraic (Farrell) și Colm (Gleeson), nu mai sunt niște asasini, ci niște oameni obișnuiți, care trăiesc într-un cătun de pe o insulă numită „Inisherin” (insulă ficțională, pentru că numele în irlandeză înseamnă doar „insula Irlandei”). Cei doi, care fuseseră tovarăși de berărie și prieteni la cataramă, nu se mai înțeleg, dintr-un motiv aparent necunoscut. Relația dintre ei evoluează la granița subțire dintre absurd și amuzament. Pádraic încearcă să-i recâștige prietenia lui Colm, care refuză să îi spună de ce nu îi mai vorbește, ba chiar își taie câte un deget de fiecare dată când fostul prieten îl contactează, deși cântă la vioară și degetele i-ar fi fost necesare. În cele din urmă măgărița familiei lui Pádraic moare înecată cu unul din degetele lui Colm, iar acesta se răzbună pentru moartea animalului iubit, dându-i foc casei prietenului său. Regizorul ne trece dintr-o stare în alta aproape imperceptibil, râdem și ne vine să plângem uneori concomitent.

Contextul este, desigur, alegoric. Toate aceste situații aproape suprarealiste au loc pe fondul războiului civil din Irlanda, regizorul arătându-ne în mod explicit calendarul lui Pádraic, care bifează lunile martie și aprilie ale anului 1923, când s-au încheiat luptele de gherilă. Premisa narativă (Colm nu mai vrea să fie prieten cu Pádraic) are astfel o referință istorică (războiul civil a dus la scindarea insulei și a poporului irlandez în două), dar ea e prezentă în film doar ca aluzie. Războiului civil are loc în afara ecranului și în afara insulei, personajele aud și văd împușcături și fum undeva departe, este absent, dar simultan prezent. Și împăcarea celor doi are loc într-un moment când împușcăturile de pe continent încetează (dar care pot fi oricând reluate, după cum spune unul dintre personaje).

Relația dintre cele două personaje, deși nu ni se spune în mod direct, ilustrează nu doar situația politică din Irlanda, ci și separația culturală și religioasă. Cei doi sunt diferiți nu doar comportamental (Colm este melancolic și muzical, iar Pádraic e coleric și pragmatic), dar opoziția dintre ei urmează și o linie de demarcație existențială. Colm vrea să realizeze ceva remarcabil în viață (compune un cântec despre „banshee”), iar Pádraic trăiește mai ales în prezent. Nu putem să ignorăm aici referința tangențială la separația dintre catolici și protestanți, pentru că de-a lungul acestei linii religioase s-au dus nenumărate lupte în istorie și s-au făcut crime atroce. Un indiciu este fereastra crâșmei din Inisherin, unde are loc o mare parte din film, pe care apare un porumbel într-un romb, trimitere la credință și spiritualitate, care nu i-a împiedicat pe credincioși să se omoare între ei. Și personajele secundare sunt extrem de importante și bine construise, atât Dominic, fiul polițistului local, cât și Siobhán, sora lui Pádraic, funcționează ca rezoneri ai relațiilor din interiorul narațiunii.
Faptul că în povestea lui McDonagh, natura tragi-comică a prieteniei dintre Pádraic și Colm, care oscilează între rizibil și aberant, e un subterfugiu pentru istoria recentă a Irlandei nu subminează cu nimic dezvoltarea subiectului filmului. Problema relațiilor dintre oameni, dificultățile comunicării între prieteni sau imposibilitatea de a ieși din condiția noastră umană, ea însăși absurdă și instabilă, rămâne acută.

Natura simbolică a acestui film este mereu fină și discretă. De exemplu peisajele insulei, îmbibate de verde, culoare asociată cu identitatea națională, permite personajelor (îmbrăcate în haine de culori pământii și neutre) să evolueze pe un fond cu conotații metaforice. Când Pádraic îl privește pe Colm prin geamul casei acestuia, fereastra formează o cruce roșie. Adeseori planurile cinematografice sunt compuse din astfel de culori scoase direct din steagul Irlandei, combinația dintre verdele naturii, roșul hainelor sau al obiectelor și albul strălucitor al luminii solare ori al norilor permițând crearea unor imagini frumoase, încărcate cu semnificații simbolice. Abordarea lui McDonagh (care este și scenarist și regizor - autor al remarcabilului „Trei panouri publicitare lângă Ebbing, Missouri”) este caracterizată de acest echilibru instabil între realitate, semnificațiile alegorice și sensurile nedezvăluite.
Revenind la titlul filmului, „banshee” este un personaj din folclorul irlandez, un fel de zână bocitoare a elfilor (în irlandeză bean síghe, unde „bean” este femeie și „sighe” înseamnă morman), a cărei prezență este cuplată cu moartea. Nu e vorba doar despre niște „spirite” oarecare, ci de prezicătoarele morții. Ca și ielele sau rusaliile din mitologia autohtonă, ele au un rol nefast, nu sunt doar apariții magice pline de frumusețe. Ca niște stafii care plâng și țipă, ele sunt un fel de strigoi care prevestesc iminenta dispariție a unui membru al familiei. În engleză există chiar expresia „screaming like a banshee”, a țipa cu disperare și, aidoma moirelor din mitologia greacă, aceste ființe însoțesc destinul tragic al oamenilor hurezându-le existențele. Deși nimeni nu țipă și nu urlă, zbieretul interior al tragediei existenței se aude puternic în acest film remarcabil.

Ca și oamenii, popoarele au propriul lor destin, o predeterminare existențială care însoțește Istoria și din ghearele căreia adeseori nu există scăpare.