Tembel-ing sau despre umorul de Coteț

Matei Dima, al cărui nume de scenă se pronunță probabil Beromania sau Brăumania, a reușit să facă încă un film cu un titlu similar cu pseudonimul său. Însă Teambuilding (2022) a mai reușit ceva, ce n-a mai reușit nimeni de aproape 30 de ani în cinematografia românească, de la „A doua cădere a Constantinopolului”, comedia vulgară a lui Mircea Mureșan din 1993. 

Dima a adus în cinematografe aproape 1 milion de spectatori la un film românesc. Deși, ca să parafrazez unul dintre personaje, o tânără cu predispoziții sado-masochiste care zicea că amorul în delegație „tehnic nu e sex”, nici „Timbilding” „tehnic nu e cinema”. Cu toate acestea producția companiei lui Dima, numită Vidra Productions, este un fenomen cinematografic. 
Ca să înțelegem ce se întâmplă merită să analizăm cum au evoluat filmele lui Dima/ Bromania. Dacă în 2019 filmul schematic cu „vloggerul” Selly „5Gang: Un altfel de Crăciun” a avut 343.734 de spectatori; în 2020 „Miami Bici” ajungea deja la 553.941 de plătitori de bilete. Iată că, în 2022, „Teambuilding” a ajuns la aproape 997.000 de spectatori, cu vânzări totale de peste 5 milioane de dolari - mai precis, conform boxofficemojo, 5,0823 milioane!
Financiar vorbind este fenomenal, pentru că trebuie să ne gândim că în România capitalistă de azi mai sunt cam 90 de săli de cinema - datele sunt din 2021 și nu sunt la zi pentru că Centrul Național al Cinematografiei nu se obosește să furnizeze datele actualizate în 2023, așa că cele mai „recente” sunt din urmă cu doi ani (sursa aici: http://cnc.gov.ro/wp-content/uploads/2022/04/ANUAR-2021.pdf). Totuși aceste săli de cinema au avut un număr total de aproape 4,7 milioane spectatori, mai precis 4.684.904, adică raportat la aceleași date din 2021 înseamnă că unul din cinci români au mers să vadă Timbilding și au virat câte 5 euro către conturile lui Dima.

Datele sunt șocante dacă raportăm aceste rezultate la încasările marilor cineaști contemporani. Aici vedem că se cască un hău care separă filme precum cele realizate de Radu Jude, care a avut la „Babardeală…” puțin peste 14.600 de spectatori, sau „Malmkrog”, panseurile solovioviene ale lui Cristi Puiu, film care a avut 1.266 de spectatori. 
Dincolo de orice comparații, important este faptul că Dima a crescut în mod constant, de la „5gang: Un altfel de Crăciun“ la „Miami Bici“ și acum la „Teambuilding”, care nu este o capodoperă, dar este un film vizionat și vizionabil, integrat în categoria cinemaului popular. Chiar dacă arată doar ca un film de televiziune decent, cu decoruri relativ simple și cu acțiuni mai degrabă teatrale, producția aceasta a demonstrat că există o categorie de concetățeni care vor astfel de comedioare. Dovadă că, de îndată ce a fost disponibil pentru vizionare pe Netflix, a fost pe primul loc la audiență pe 2023.
Genul acesta de umor se practică de mult timp și în nenumărate contexte. În acest sens „Timbilding” încearcă doar să urmeze o rețetă consacrată. Scenaristul Alex Coteț, trecut pe generic și în calitate de co-regizor, împreună cu Matei Dima și cu Micutzu Cosmin Nedelcu, se bazează pe umorul de birou (workplace comedy sau pre romgleză „afishiumăr”, adică office humor). E un trop narativ recurent în cinema, care a existat înainte ca „The Office”, serialul de televiziune american adaptat după un serial britanic mult mai inspirat, să devină extrem de popular. În anii 80 Dolly Parton împreună cu Jane Fonda și cu Lily Tomlin au format un trio de femei răzbunătoare în „9 to 5” (1980, regia Colin Higgins). Și comedia lui Mike Judge, „Office Space” (1999) a fost bine primită, după care a urmat un val de filme cum ar fi „Horrible Bosses” (Șefi de coșmar, 2011), „The Internship” (Stagiarii, 2013) sau „The Intern” (2015). Niciuna dintre aceste comedii, evident nici filmul lui Dima, nu au reușit ceea ce Ricky Gervais a făcut în „The Office”. Acest serial creat pentru BBC începând cu 2001 și continuat în 2016 cu „David Brent: Life on the Road” este cu adevărat o satiră la adresa relațiilor interumane degradante din marile companii lipsite de suflet.
„Timbilding” începe cu anunțul că asistăm la un „pamflet”, iar după acest anunț s-au întors în mormânt simultan și Tudor Arghezi și Geo Bogza. Această producție este orice, dar un pamflet sigur nu este. Anunțat ca o „comedie spumoasă” (mai degrabă beroasă) sau ca o „satiră despre viața dintr-o corporație” (deși în limba română nu există nici cuvântul „corporație” în sensul de firmă cu mulți angajați, după cum nu există nici cuvântul „multinațională” în sensul de companie de mari dimensiuni, cu angajați în mai multe state), „Timbilding” e doar o comedioară despre un subiect de actualitate. Chiar dacă o mare parte din cuvintele folosite în acest film ar putea să ilustreze „Manualul de romgleză” (pe care sper să-l public cândva) - o angajată spune „Nu e muncă, e job”; sau „e hașer, ne-o trage la toți” (probabil de la human resources), la fel sunt „teamlidăr” (pentru șef de proiect), „gaiz” (pentru învechitul „colegi”) sau „kind reminder” (pe care îl voi explica puțin mai încolo), „satirizarea” se oprește la acest nivel de superficialitate. Autorii filmului probabil cred că ironizează „corporateza”, dar nu fac decât să redea truisme amuzante la „stendap”, dar stupide pe marele ecran.
„Comedia corporatistă” se reduce la discuții despre „politically correctness”, care ar fi „arta de a jigni pe cineva într-un mod diplomat” așa că scenaristul „traduce” expresii neaoșe în „corporateză”. Astfel „taci dracu că ești prost” devine „apreciez fidbecul tău”; „mă doare-n cur” este de fapt „trimite-mi pe mail”, iar „muie” se ascunde după „kind reminder”. Mă întreb ce-o fi însemnând atunci mesajul de pe afișul filmului, unde scrie cu litere de tipar: „Kind reminder la toată lumea!”?
Poate că Dima se visează un soi de Steve Carell de Constanța, însă nivelul său de divertisment nu depășește umorul tipic din comedia de situație (sitcom). De la o vreme filmul devine mai degrabă o parodie decât o comedie, se transformă într-un soi de „Marea mahmureală” (Hangover I, II și III la un loc), doar că jucată de olteni, conduși fără umor și fără vlagă de alt „comediant”, Adrian Nicolae, care poate că s-a potrivit ca „Roast Master”, dar nu are resurse comice pe durata unei povești mai ample. De altfel în România contemporană nu mai există altfel de umor decât „stendapul”, de fapt un gen umoristic de cafenea, numele românesc pentru  „stand-up comedy” fiind „monolog comic”, lucru pe care așa-numiții „comedianți” (de la romglezescul comedian, care a înlocuit strămoșescul umorist sau comic) nu îl știu.
Dintre toți „comedianții” singurul care este veridic în film rămâne Micutzu, care nu numai că reușește să fie amuzant în rolul lui „Horică”, un „colsentărist” cu apucături sinucigașe (referința se pare că e chiar autobiografică), dar este și un excelent partener pentru Dima. Bromania îl joacă pe Emil Grosu, zis și domnu’ Emil, care este un angajat al firmei PLM ce suferă de disfuncție erectilă și care vrea să ajung „project meneger”. Fie și numai pentru jocul acesta primitiv de cuvinte (PLM este un acronim vulgar știut de toți românii) ar trebui ca această producție să se cheme „Tembeli-ding”. 
Dar întreaga poveste este plină de tembelisme și ne dăm seama destul de repede că ingredientul principal al umorului din acest film este „umorul de Coteț”. De la bun început dialogurile sunt aiurea astfel când Emil/ Dima se întâlnește cu un cerșetor în fața clădirii firmei, cerșetor care arată de parcă ar fi Gavroche la vârsta crizei maturității, acesta îi cere un leu, iar Dima îl întreabă „Ai Revolut?”. Probabil că jumătate dintre spectatorii „Tembeling” (sic!) au izbucnit în râs, pentru că privitorii noștri sunt la fel de deștepți ca și scenaristul care a scris și „Miami Bici”. După vreo 15-20 de minute „scenaristul” nostru se plictisește să mai dezvolte intrigă sau să construiască personaje, așa că introduce o lungă scenă, însoțită de un desen explicit, despre p..lă, despre mijlocului p..lii și, desigur, despre pi…dă. Când sunt întrebați care este misiunea firmei, angajații strigă veseli: este „să f… clientul”, iar angajații sunt pielea p…lii”.
Acesta este „umorul de Coteț”, o combinație de poante scatologic-sexuale, fie despre folosirea șervețelelor umede la closet, fie glume despre diferența dintre „biluțe” și „coaie”, fie episoade care includ vomă, ori violențe gratuite de limbaj, dar și corporale. Scenariul colcăie de sexism, personajele feminine sunt vulgarizate, iar la un moment dat „Șeful”, care are o angajată slugarnică, o întreabă „Ești proastă?”, iar ea răspunde „Da, șefu!”. 
O parte din succesul lui „Timbilding” se datorează acestui tip de comedie pentru tot poporul. Însă unul dintre ingredientele cu adevărat „secrete” este distribuirea unor „stendaperi” și a unor vedete în diverse roluri, mai mult sau mai puțin potrivite, ajutați de foști participanți la rielitișăuri (reality show), fotbaliști mai mult sau mai puțin faimoși (ca Pulhac), sau foste participante la Vocea României (ca Monica Odagiu). 
Dintre toți doar Micutzu aduce pe ecran o parte din personalitatea sa debordantă cu care s-a afirmat în comedia de cafenea. Un rol relativ amuzant are Nicu Banea, care îl joacă Onel, tânărul uimit de faptul că sexul se face în vagin. Dar Micutzu are mai multe scene în care este și veridic și amuzant, cum este episodul unde joacă mai multe roluri în câteva zeci de secunde, printre care și un Florin Piersic care îi face pe clienți să închidă telefonul. Alteori el nu are materialul necesar pentru comedie. Faptul că pe personajul său, băiat din Titan, îl cheamă Horia… Brenciu e doar un pretext de ironii la adresa lui „grasu ăla” din partea lui Micuțu care are dimensiunile a 3 brenci și jumătate și pregătește aducerea „adevăratului” Brenciu la final, într-un fel de „Bruce Almighty” oniric, dar lipsit de comic. Scena onirică din timpul jocului de paintball când Micutzu îl vede pe adevăratul Horia Brenciu, dar mai ales bătaia generalizată de la final, care nu are nici măcar energia vechilor confruntări cu plăcinte cu frișcă din filmele mute, lasă de dorit.

Focșănean de obârșie, Cosmin Nedelcu și-a schimbat numele în Micutzu reușind să creeze un grup de admiratori, meritând propriul său film „de personaj”. Însă un alt „comediant” distribuit în „Timbilding”, cum este Ionuț Rusu, probabil vrednic la iUmor, e nevrednic și neveridic în rol de ardelean, deși vine de prin Harghita. 
Aici trebuie spus că un alt mod de a genera umor din această producție extrem de bine prizată de către concetățenii noștri este la fel de vechi ca și diferențele regionale dintre cele trei mari grupuri românești. Românilor le place să râdă unii de alții, la un moment dat tot filmul e o suită de glume de-ale muntenilor pe seama moldovenilor și pe seama ardelenilor. O mare parte a poveștii, care are loc la munte, filmările fiind realizate la hotelul Belmont din Sinaia, prilej de reclamă mascată, este o suită de stereotipii etnice. Nu lipsesc nici alte forme de „product placement”, introducerea reclamei mascate la Vlad Cazino se transformă într-o scenetă despre „Vlăduț” cu totul gratuită.

La „teambuildingul” organizat în această stațiune de multe, pe lângă echipa „colsenteriștilor” din Titan-Berceni, sunt introduse delegațiile „de la Moldova” (compusă doar din tinere fete cu aspect de fotomodele), grupul „bombardierilor” craioveni (care sunt doar bărbați microbiști și bețivi) și, evident, ardelenii, care sunt dotați cu mașini electrice cu numere de Cluj, fac yoga și vorbesc un dialect necunoscut. Aceste diferențe au fost mereu prilej de umor pentru români, iar Dima & Co nu ratează niciun truism, probabil spre deliciul spectatorilor care sunt în mod evident amuzați de aceste diferențe între diversele grupuri dialectale care compun România. Așa că fetele semi-dezbrăcate vorbesc cu vocale puternic palatalizate moldovenești, oltenii împrăștie verbe la perfectul simplu, iar ardelenii introduc eternul „No, servus”. Evident că niciunul dintre „ardeleni” nu are accent autentic, toți fiind voit caricaturali, dar stereotipurile despre moldovencele frumoase, oltenii obraznici și ardelenii înceți (care nici măcar nu ajung la timp) sunt niște locuri comune care frizează injuria.

Mai sunt și alte tehnici vechi de a produce umor, cunoscute încă de pe vremea comediei de bâlci, în care quid pro quo-ul producea amuzamentul țăranilor sosiți la târg. Un astfel de exemplu e episodul când oltenii joacă „sticluța”, spectatorul se așteaptă să se producă un moment tandru, cu săruturi, dar fata din echipa „colsenter” îl pălmuiește pe unul dintre olteni, spre bucuria acestora (se pare că scenariștii cred că oltenilor le place să fie bătuți). Alte situații „comice” sunt doar infantilisme, cum e locul comun al paznicului de firmă, care e pensionar, se mișcă greu și e înarmat doar cu un spray cu gaze lacrimogene. 

Din păcate, deși adeseori atmosfera din firma PLM este veridică, multe personaje fiind credibile, figurile nu mai sunt caricaturale ca în „Miami Bici”, inclusiv Dima face un rol plauzibil, producția semnată Dima plus Coteț plus Micutzu eșuează de prea multe ori în umor primitiv, când te aștepți mai puțin apare „umorul de Coteț”. Extragerea unor poante de prost-gust din felurite vulgarități, cum este episodul de masturbare de la hotel care reverberează în curte, sau lecțiile despre alfabetul cunilingus care duce la o situație demnă de un banc prost, în care unul dintre personaje „scrie” Forza Steaua, în vreme ce colega lui își dă seama și îl oprește. Uneori situația este salvată de umorul „de stendap” și glumițele lui Micutzu despre cum România e o țară „construită cu alcool, condusă cu alcool și ai nevoie de alcool să poți trăi în ea”. Dar poantele despre antisemitism și conspiraționism, diversele ocazii de a face volei seminud, introducerea de jucării sexuale din categoria S&M sau „jocuri de societate” din categoria „cartof în coaie” strică eșafodajul și așa destul de fragil.
Dacă credeați că „Timbilding” e o critică a capitalismului v-ați înșelat. Finalul este apoteotic neoliberal și tipic pentru imaginarul românului. Probabil că fiecare spectator care i-a dat câte 5 euro lui Dima își dorește să devină propriul său angajator, să devină patron al vreunei firme, șeful unui butic sau măcar tonetă. Așa că, cine știe, văzând succesul acestei comedii de tip video domestic (home video pentru romglezi) vom deveni cu toții o nație de cineaști.