Odă României nepieptănate și nespălate

Una dintre cele mai cunoscute fotografii care reprezintă „sufletul românesc”, apărută și pe albumul trupei Phoenix din 1974, intitulat „Mugur de fluier”, îl reprezintă pe un „țăran bătrân”, surprins în Poiana Sibiului. Etnicismul albumului Phoenix este evident, el având un rol în propaganda naționalistă din acea perioadă, formația timișoreană a impus și la noi un stil de rock dezvoltat pe-atunci și în Occident, cu accente folclorice. Spiritul „etno” exista deja și în alte culturi muzicale, în Anglia cântau Jethro Tull, în alte părți erau create trupe de „celtic rock”, iar în Ungaria socialistă cântau Illés sau Metró.
Ceea ce știu foarte puțini este faptul că imaginea aceasta, admirată de nostalgicii României interbelice, de admiratorii unui patrii idilice și fascinante, loc mirific în care conviețuiau fericite pușca și cureaua lată, a fost realizată de un colaborator nazist, fotograful german Kurt Hielscher. Acesta a călătorit prin România între 1931 și 1932, parcurgând 25.000 de kilometri și realizând peste 5.000 de instantanee, 304 dintre acestea fiind publicate într-un album fotografic intitulat simplu „Rumänien”. Albumul îmbrăcat în piele și tipărit pe hârtie de calitate a fost comandat și finanțat de guvernele carliste și fasciste, el fiind dedicat regelui Carol II. Hielscher a mai fost plătit și de Mussolini ca să realizeze un album despre Italia, dar și de alte guverne, în mod special de către naziști. E relevant că în ianuarie 1945 Hielscher ținea prelegeri despre Transilvania taman la Auschwitz.

Cum a ajuns o imagine făcută de un nazist pentru niște fasciști să fie imprimată pe un album Electrecord din România socialistă?
Un indiciu ni-l oferă „Prefața” scrisă de Octavian Goga pentru albumul lui Hielscher. Goga se uită la aceste imagini și vede o Românie bucolică și pitorească, o țară a unui popor întins între „Nistru și Tisa”, cu munții Carpați pe post de coloană vertebrală. În acest ținut fermecător s-ar fi născut (în numai 200 de ani) un nou popor, rezultat din „împerecherea” magică între daci și latini. Acest popor a rezistat apoi trecerilor intempestive ale hunilor, avarilor, pecenegilor, maghiarilor, cumanilor, tătarilor și turcilor, care „au călcat cu toții Dacia sub copitele cailor lor”, lăsând în urmă doar moarte și pustiire, cum zice Goga. Desigur, poetul nu se încurcă cu adevărurile istorice, el crede chiar că Sarmisegetuza a fost întemeiată de regele Burebista, deși nu există nicio dovadă în acest sens, și conectează trecutul (dacii) cu prezentul (țăranii).
Această dimensiune rustică și idilică a României este prezentă în acest volum, care începe cu imagini ce prezintă biserici și mănăstiri exotice, peisaje de tip carte poștală. Numai că treptat, imaginile frumoase fac loc adevăratei Românii pe care nu vrem adeseori să o vedem. În acest album despre România interbelică, care rămâne un document antropologic și cultural important (multe fotografii sunt disponibile aici: https://commons.wikimedia.org/wiki/Category:Photographs_by_Kurt_Hielscher), el fiind recent retipărit de către Centrul pentru Studii Românești din America, afiliat editurii Histria Books cu titlul „Romania: Landscape, Buildings, National Life in the 1930s”, există o Românie mult mai impresionantă și mai adevărată. Această Românie înduioșătoare prin suferința ei transpare și de pe chipul bătrânului sprijinit în botă, pe al cărui chip se citește povara și durerea unei vieți extrem de grele. 
Pentru mine și mai impresionat este un alt portret din această carte, imaginea unei femei din Munții Apuseni, probabil din Sălciua (Hielscher zice Sălcuia), care este prezentată ca centagenară. Pe figura ei se vede adevărata Românie, care este prezentă în toate imaginile lui Hielscher.
Vedem femeile din Drăgoeni care umblă desculțe și care duc la piață produsele pe cap, aidoma femeilor africane. Aproape tot timpul femeile din satele noastre umblau cu furca și fusul în mâini, torcând neîncetat fire de lână ca să facă haine pentru ele și familiile lor. Alte imagini ne arată viața cumplită a gospodinelor care măcinau mălaiul și grâul de mână, cu roți de piatră primitive, să aibă ce mânca. Pretutindeni sunt oameni încălțați cu opinci, alții cu ghete scâlciate și sparte, umblând pe drumuri cu noroaie până în gât, haine soioase și cârpite, bordeie cu acoperișuri de paie, cai și vite costelive și bărci cu pânze cârpite, nomazi flămânzi și sărmani. Țăranii din Maramureș nu poartă clopuri ca frații Petreuș și nici costume apretate ca la „Tezaur folcloric”, ci sunt desculți și cu cușme murdare. Câmpurile sunt arate cu boii, iar orașele arată ca niște iarmaroace decrepite.
Pentru mine aceasta este România care merită sărbătorită, România cu fața ridată, cu mâinile crăpate de muncă, nu scălâmbăielile umflaților ipocriți care s-au cățărat în funcții, nu punerile în scenă și reprezentațiile fățarnice ale defilărilor de patriotisme false.