O rugăciune împreună cu Leonard Cohen, Marele Preot al Satului Global

Sunt vrăjit de vocea și versurile lui Leonard Cohen. Mă întorc mereu și mereu la cântece ca „Dance Me to the End of Love”, „So Long, Marianne”, „Everybody Knows”, „Happens to the Heart”, „Nevermind”, dar mai ales „Hallelujah”.
Așa cum arată un documentar recent, intitulat chiar „Aleluia” (Hallelujah: Leonard Cohen, A Journey, A Song), regizat de Dan Geller și Dayna Goldfine, acest cântec a avut un destin ciudat, aidoma lui vieții autorului său. Când a fost lansat prima oară, pe albumul  „Various Positions” din 1984, cântecul a rămas relativ ignorat. Cum a devenit o piesă relativ simplă, un cântec obscur al unui artist canadian mai degrabă ciudat și marginal, unul dintre cele mai cunoscute cântece ale lumii contemporane seamănă cu destinul acestui artist extraordinar. Astăzi „Aleluia” înregistrează milioane de copii vândute în toată lumea, fiind interpretat de peste 200 de artiști în diverse limbi. Preluată de John Cale sau Jeff Buckley (pe albumul Grace, în 1994), cântată de Bob Dylan ori Bono (în 1995), pusă pe diverse coloane sonore din filme ca „Shrek” sau, mai recent, „Justice League”, melodia are multiple versiuni și nenumărate variante.

Documentarul pornește de la una dintre cele mai frumoase piese din istoria muzicii populare și încearcă să înțeleagă biografia acestui regretat cântăreț. Regizorii, care de la cartea publicată în 2012 de  Alan Light (The Holy or the Broken: Leonard Cohen, Jeff Buckley & the Unlikely Ascent of ‘Hallelujah), folosesc imagini de arhivă și interviuri de epocă pentru a ne conduce în interiorul mecanismelor creative ale lui Cohen. 

De fapt transformarea cântecului „Aleluia” într-un imn laic urmează metamorfozele prin care a trecut artistul însuși. Folosind piesa ca un pretext, filmul ne duce în mintea și sufletul unui om care nu a fost doar un „cantautor”, ci un poet în adevăratul sens al cuvântului. Puțină lume știe că Leonard Cohen nici măcar nu a cântat până la 32 de ani, cariera lui a început în lumea literară, nu și-a propus niciodată să devină o mare vedetă a culturii „pop”. Primul său volum de poezii (Let Us Compare Mythologies), care a apărut în 1956, a trecut relativ ignorat, ca și al doilea de altfel, intitulat „The Spice-Box of Earth” (1961). Nici cartea cu titlu provocator, „Flori pentru Hitler” (Flowers for Hitler, 1964) nu a avut prea mare succes. În 1963 Cohen a publicat romanul „Jocul preferat” (The Favourite Game), care fusese refuzat de mai multe edituri, dar majoritatea prozelor lui rămân necunoscute. Abia recent poveștile și povestirile sale, intitulate „Un balet al leproșilor”  (A Ballet of Lepers: A Novel and Stories) au fost publicate cu succes, cele mai multe fiind rămase în manuscris încă din 1956.

Cariera muzicală a lui Cohen a început ca urmare a succesului neașteptat al unei piese intitulată „Suzanne”, care a fost inițial o poezie. Cântată de către Judy Collins în 1966, Suzanne i-a adus o oarecare notorietate compozitorului, care a fost încurajat să cânte el însuși. Deși Leonard nu știa prea bine să cânte la chitară, nu știa nici măcar să citească o partitură muzicală, sufletul poeziilor sale avea o muzicalitate aparte. În 1967 Cohen semnează un prim contract cu Columbia Records și înregistrează albumul „Songs of Leonard Cohen”, care a trecut mai degrabă neobservat. Stilul personal și creativ al lui Cohen părea bizar, atitudinea lui modestă și vocea spartă, îngroșată de fumatul excesiv, aerul său mistic sau preocuparea pentru mistică îl făceau atipic.

Documentarul nu insistă foarte mult pe biografia cântărețului canadian cu origini evreiești, dar pasiunea pentru literatură a lui Leonard era „moștenită” din familie. „Masha”  (Marsha Klonitsky) mama lui Leonard, era fiica unui rabin talmudic pe nume Solomon Klonitsky-Kline, supranumit „Sar Ha Dikduki", adică Prințul Gramaticii, el fiind autorul unora dintre cele mai frumoase interpretări ale textelor biblice. Autorul a crescut în această cultură, stând printre cantorii din sinagogă. La un moment dat asistăm la un interviu cu interpretul, care pune problema „evreității” sale (și a multor artiști). Într-un mod aparent ironic el spune că intenționa să-și schimbe numele în „September” (septembrie fiind luna introspecției în tradiția talmudică), dar mai important este că a fi „kohen” înseamnă mai mult decât un nume. Adeseori în familie tânărului Leonard i se spunea că era descendentul lui Aaron, marele preot al Templului, așa că el însuși a devenit un fel de Mare Preot și Marele Vindecător al oamenilor care trăiesc în satul global rămas fără suflet. Influența clară a textelor biblice, simbolurile mistice și chiar kabbalistice, dimensiunea contemplativ-meditativă a versurilor, preocupări spirituale ce se întemeiază pe întrebări despre viață și moarte, despre relații între bărbați și femei sunt esența operei lui Cohen.

Toate sunt prezente în acest cântec, produs de John Lissauer și interpretat de Leonard Cohen în 1984, care a fost inițial respins de casa de discuri Columbia. În logica mecanismelor culturii populare și, în mod tragic, doar după moartea lui Cohen ea a intrat topurile internaționale. Numai că acest cântec nu este doar o piesă muzicală. Autorul spune că a scris timp de 7 ani la această poezie, ea având în forma scrisă, peste 180 de versuri, care au fost apoi reduse la patru strofe și un refren. De altfel Cohen are zeci de caiete cu versuri, fiecare dintre acestea conținând sute de poeme. În film, întrebat cum a scris această piesă, artistul descrie cum, stând întins pe jos dezbrăcat într-o cameră banală de hotel se izbea cu capul de podea, convins că nu va reuși să mai termine acest poem. Iar povestea despre compunerea acestui cântec de jale și de bucurie, conține însăși viața zbuciumată a lui Cohen. 

Pierderea tatălui, pe când avea numai nouă ani, divorțul de prima soție, retragerea în 1994, după turneul de promovare a albumului „The Future”, la mănăstirea zen budistă, unde va sta cinci ani sub îndrumarea lui Kyozan Joshu Sasaki Roshi, toate conturează o traiectorie stranie. Aici intră inclusiv întâlnirea cu Phil Spector, producătorul muzical cu care Leonard va avea o relație complicată în realizarea albumului „Death of a Ladies’ Man”, când Spector l-a amenințat cu pistolul (de altfel a vrut să îl împuște și pe Lennon), dar și povestea tristă de la finalul vieții artistului, când avea 71 de ani, managerul Kelley Lynch, care a devenit asistenta sa personală, i-a furat toate economiile (peste 9,5 milioane de dolari) și, în același timp, a vândut drepturile tuturor pieselor sale. Când se întoarce pe scenă la bătrânețe, această reîntoarcere forțată îi va oferi șansa rescrierii celui de-al treilea act al vieții sale. Leonard a plecat dintre noi în 2016 la numai câteva zile după lansarea celui de-al paisprezecelea album intitulat „You Want it Darker”.

Cred că povestea vieții sale este povestea tuturor vieților noastre. După cum spune autorul la finalul documentarului, într-o lume care pare de nepătruns și de neînțeles, tot ce putem să facem este fie să strângem pumnii, fie să strigăm „Aleluia”. Cohen le-a făcut pe amândouă.

Aici piesa în varianta originală: