Revoluția pentru to(n)ți

Cum se declanșează loviluțiile, 7 lecții pentru sugari, preșcolari și alți copii de grădiniță 
Ministerul Educației din România a decis să introducă în programa școlară, începând cu anul școlar 2023-2024, o nouă materie, intitulată „Istoria Revoluţiei de la Timişoara”. Poate că titlul mai exact al unei astfel de discipline ar trebui să fie „Povestea unei lovituri de stat”, pentru că ceea ce numim „revoluție” a fost o lovitură de stat, organizată după toate regulile din manualele de strategie, chiar din celebrul text al lui Curzio Malaparte, ilustrată cu exemplele lui Lenin sau Mussolini. Și în România, pe fondul unor proteste de stradă, un grup organizat a preluat puterea politică, executând o loviluție. O întâmplare sau nu, revoluția din România avea loc la exact 200 de ani de la revoluția din Franța, iar cele două evenimente par adeseori copii în oglindă. Fuga lui Ceaușescu seamănă perfect cu „fuga la Varennes” a lui Ludovic XIV, iar monarhul socialist a sfârșit într-un mod la fel de sângeros ca și tizul său francez, care și el a convocat o „mare adunare” care i-a grăbit sfârșitul. 

Rețeta prestabilită a revoluției române este vizibilă și la nivel simbolic, chiar celebrul steag găurit din care fusese extrasă stema Republicii Socialiste România și care a devenit notoriu în presa internațională din iarna anului 1989, fusese deja popularizat în timpul Revoluției maghiare din 1956.

Dincolo de aceste conexiuni indirecte, care sunt ingredientele de bază ale loviluției autohtone?

Primul ingredient din rețeta „cum să facem ca mămăliga să explodeze”: introducerea unui factor perturbator. 

În mod ironic „revoluția română” începe cu un pastor reformat maghiar. Pe 15 decembrie 1989 în jurul casei pastorului László Tőkés, care era „copilul problemă” al Bisericii reformate maghiare, el fiind scos deja o dată din rândul preoțimii, s-a adunat o mulțime de oameni. Tărăboiul a pornit de la anunțul pastorului că urma să fie evacuat din locuință. 
 Situația lui Tőkés era tărăgănată de ceva vreme, deși instanțele judecătorești ale statului socialist au decis încă de pe 20 octombrie că acesta trebuia să fie evacuat din parohia de la Timișoara și mutat în satul Mineu din județul Sălaj, cererea fiind făcută chiar de episcopul reformat László Papp. Nici măcar nu era prima oară când Tőkés era evacuat de către conducerea Eparhiei Reformate, același lucru s-a mai întâmplat și în 1984 la Dej, când a fost destituit, după care a fost obligat să locuiască o vreme cu părinții la Cluj.
Numai că de data aceasta, atunci când Tőkés a refuzat să evacueze locuința în dimineața zilei de 15 decembrie, câțiva enoriași maghiari și mai mulți trecători români, nu mai mult de 50-60 de oameni (150-200 după spusele pastorului) au început să protesteze în piațeta din fața bisericii. E relevant și că, printre participanții la busculada din 15 decembrie, au fost prezenți și doi membri ai ambasadei SUA, Dennis Curry și Aggie Kuperman, angajați ai Departamentului de Stat, care au reușit să stea de vorbă cu Tőkés cu toate că locuința acestuia era păzită de forțele de ordine.

Al doilea ingredient: bagă spaima în gălbeji
La Timișoara atmosfera era încărcată de emoții și pentru că nevasta lui Tőkés, Edit, era însărcinată în luna a șaptea. Vestea că sarcina acesteia era în pericol i-a mobilizat și mai mult pe enoriași, chiar primarul de atunci al Timișoarei, Petru Moț, se va prezenta la parohie, va purta negocieri cu credincioșii și va trimite o echipă medicală la reședința familiei Tőkés. 
În acest context se va naște și primul slogan revoluționar: „Noi de-aicea nu plecăm!”, rima enoriașilor lui Tőkés devenind la fel de populară ca și cântecelul revoluției franceze cu refrenul „ça ira, ça ira, ça ira”. Protestatarii din piaţa Maria sunt împrăștiați fără probleme în seara acelei zile, însă mulți revin a doua zi dimineața. Și aceștia sunt împrăștiați cu lacrimogene și tunuri cu apă, o parte fiind arestați. La Timișoara, însă, nu a fost nimeni ucis, nici pe 15, nici pe 16.
Însă în noaptea dintre 16 și 17 decembrie familia Tőkés este urcată într-o mașină a Miliției și e evacuată către Mineu. Între timp în oraș au început deja să circule zvonurile că pastorul, soția însărcinată și copiii minori fuseseră asasinați. În acea duminică, pe 17 decembrie, lumea se va aduna la bisericile locale, mergând de acolo în fața Comitetului Judeţean al PCR, unde au loc mai multe acte de vandalism, sunt arse mașini și în cele din urmă este atacat chiar sediului județenei de partid.

Ținută la foc mic, cu puțină paprică ungurească, mămăliga românească era gata să explodeze.

Al treilea ingredient: să intre „agenturili”
Cu toate că pastorul maghiar era sub supravegherea Securității, responsabil fiind ofițerul de securitate Radu Tinu, care se ocupa de cazurile de iredentism din judeţul Timiș și care fusese implicat și în supravegherea Hertei Muller (ulterior închis la Jilava timp de 2 ani), autoritățile locale au făcut ureche șută la activitățile lui Tőkés. Acesta va fi de altfel acuzat de către fostul șef al contraspionajului românesc, Filip Teodorescu, că ar fi fost colaborator al AVO, serviciul de contrainformații al statului maghiar. Procesul dintre cei doi încă se judecă, însă nu există nicio îndoială că Tőkés urmărea propriul său program politic cu caracter iredentist. 
De altfel după Revoluție el va deveni unul dintre liderii politici al maghiarilor din România, președinte de onoare al UDMR și europarlamentar din partea unui partid naționalist din Ungaria (FIDESZ). Chiar și după schimbarea de regim va acuza România democratică de „epurare etnică” (interviu în Washington Times), comparând situația maghiarilor din Transilvania cu cea din Bosnia și chiar cu atrocitățile făcute împotriva evreilor în timpul Holocaustului, în România fiind pus la cale „un genocid nesângeros”. Același pastor bun creștin va declara în 1993, în timpul unei conferințe din Marea Britanie că românii au „o mentalitate de iobagi”, susținând cu altă ocazie chiar necesitatea reînființării batalioanelor militare secuiești!
Oricum ar fi fost lucrurile, conform informațiilor dezvăluite de Árpád Szőczi („Timişoara. Adevărata poveste despre revoluţia română”, editura Partium, Oradea, 2014), conexiunile dintre Tőkés și organizațiile maghiare anti-românești erau clare. Szőczi, cetățean canadian și membru al organizației denumită neutru „Federaţia Maghiară pentru Drepturile Omului”, confirmă faptul că printre liderii acestei asociații era și István Tőkés, fratele pastorului, domiciliat în Canada. Această organizație a creat o rețea internațională care făcea manifestații împotriva regimului ceaușist la nivel mondial, mai ales proteste în fața consulatelor României, cerând Statelor Unite anularea clauzei de națiune favorizată sau denunțând distrugerea bisericilor. Un astfel de eveniment a fost organizat în 1988 chiar la Budapesta, fără ca autoritățile maghiare să îl împiedice. Szőczi va susține în această carte și că ar fi primit informații de la Miklós Németh, premier al Ungariei socialiste din acele zile, că generalul Victor Athanasie Stănculescu colabora încă din 1988 cu serviciile secrete maghiare
Al patrulea ingredient: mobilizarea opiniei publice internaționale
Încă din februarie 1989 pastorul Tőkés era implicat în diverse proteste internaționale, denunțând public politica de sistematizare a satelor pusă la cale de Ceaușescu. El a trimis o scrisoare de protest la Uniunea Mondială Reformată și apoi alte scrisori, adresate lui George Bush și chiar lui Lech Walesa. În urma acestor acțiuni pastorul maghiar devine intens mediatizat în străinătate, mai ales în Ungaria. Pe tot parcursul anului 1989 el apare la diverse programe de televiziune, având chiar emisiuni dedicate lui personal în iulie și în septembrie 1989. Radio Kossuth Budapesta transmitea în mod sistematic informații despre „cazul Tőkés”, iar în noiembrie Radio Europa Liberă anunța ca pastorul, căruia i se retrăsese dreptul de a profesa, a fost atacat în propria locuință. Desigur, întrebarea este cum a putut să fie filmat pastorul maghiar de către mai multe echipe de televiziune în condițiile în care Securitatea trebuia să îl supravegheze permanent, accesul în clădire fiind restricționat? Cum au putut reporterii canadieni, Michel Claire și Jean Le Roy să îl filmeze pe acesta în martie 1989 și apoi să scoată materialele din România socialistă?
Cert este că, la finalul anului 1989, Tőkés era relativ necunoscut în România, dar era deja o vedetă internațională, un personaj promovat de radio-televiziunea maghiară. În țara „vecină și prietenă” erau denunțate public programul de sistematizare a satelor românești (24 iulie 1989) și regimul tovărășesc era criticat pe față. 
În seara zilei de 20 decembrie Ceaușescu va avea o apariție televizată (aici integral: https://youtu.be/ioBKBXF3LEY),  vorbind despre „evenimentele grave” de la Timișoara. Mai bâlbâit ca oricând, Ceaușescu își justifică deciziile, denunțând elementele huliganice, fasciștii, grupurile „anti-naționale” și teroriste care ar fi atacat armata. Evenimentele, spunea Ceaușescu, erau organizate de „cercurile reacționare” și iredentiste și de serviciile de spionaj, de fapt „agenturili” care voiau să-l răstoarne. Șeful statului român va vorbi despre posturile de radio de la Budapesta și din alte țări care au declanșat o campanie de „minciuni și ponegrire”.
Realitatea este că inclusiv ziarul sovietic „Izvestija” din 19 decembrie 1989 îl va proclama pe pastorul maghiar mare apărător al drepturilor omului. În mobilizarea opiniei publice se implică însuși Lech Walesa care, tot pe 19 decembrie, se va adresa Parlamentului Poloniei, unde va cere condamnarea abuzurilor din România, liderul Solidarității folosind explicit cazul Tőkés și adresându-se direct pastorului maghiar din Seim.

Al patrulea ingredient: țării cât mai mult sânge
Peter Siani-Davies numește revoluția română o „bacanală sângeroasă” (The Bloody Bacchanalia), o orgie monstruoasă a crimelor. Spectacolul grotesc al revoluției îmbibată cu sânge nevinovat începe pe 17 decembrie la Timișoara, unde au loc primele împușcături. Numărul morților de la Timișoara variază între 69 și 147 (unde sunt incluse și cazurile neconfirmate). Fiecare dintre aceste morți este o tragedie care nu trebuia să se întâmple, însă niciodată nu s-a ajuns la nivelul hecatombei despre care se zvonea în acele zile. Fiecare om care și-a pierdut viața în timpul acelor evenimente merită respectat, iar acțiunea odioasă de ardere a trupurilor a cel puțin 40 de victime, care au fost duse la București și arse la crematoriul „Cenușa” la comanda Elenei Ceaușescu, este impardonabilă.
Evident, responsabil pentru oamenii morți între 17 și 19 decembrie 1989 sunt Nicolae Ceaușescu, dar și camarila din jurul lui. De fapt, la finalul nefastei ședințe a Comitetului Executiv al PCR, când s-a decis intervenția în forță, Ceaușescu și-a oferit demisia, spunându-le tovarășilor: „Alegeți un alt secretar general!”. Poate era mai bine să o facă, însă aceștia l-au implorat să rămână, așa că a fost decretată starea de necesitate la Timișoara, iar România va închide granițele cu toate țările vecine. Ceaușescu îi va trimite în oraș, printre alții, pe generalul de armată Ștefan Gușă, șef al marelui stat major, pe Victor Stănculescu, adjunct al ministrului apărării naționale, precum și pe Mihai Chițac, general locotenent de Miliție. Toți trei au fost promovați după decembrie 1989, Chițac va ajunge ministru de interne în guvernarea Petre Roman, iar Stănculescu, care a fost numit comandant al trupelor din Timișoara, va primi pe 28 decembrie 1989 conducerea Ministerului Economiei Naționale, apoi în 1990 devine ministru al Apărării Naționale, iar în 1991 este promovat în gradul de general de armată.
Mărturiile lui Ion Coman, secretarul al CC al PCR pe probleme militare care a fost numit comandant unic al trupelor MApN și MAI de la Timișoara confirmă faptul că ordinul lui Nicolae Ceaușescu a fost să se tragă în manifestanți. Însă ordinul era nuanțat, trebuia somație vocală, foc de avertisment în aer și abia apoi deschiderea focului, doar la picioare.
Conform declarațiilor lui Coman la Timișoara s-a tras începând de duminică, de la ora 19 și până la ora 22, când manifestanții s-au retras. Coman afirmă că pe 18 decembrie nu s-a mai tras niciun foc de armă. Marți, 19 decembrie, o parte din muncitorii de la fabricile din Timișoara au început să iasă în masă pe străzi, iar generalul Gușă ordonă retragerea armatei în cazărmi. Pe 20 decembrie zeci de mii de muncitori de pe toate platformele timișorene au intrat în grevă și ocupă instituțiile publice ale orașului.
Deși există mai multe surse discordante, putem reconstitui numărul victimelor de la Timișoara, cei mai mulți morți fiind pe 17 decembrie, când au fost uciși 59 (după alte surse 64) de oameni, pe 18 au mai murit 5, iar pe 19 au decedat 2 persoane la Timișoara. Straniu este că, printre morții din perioada 17-19 sunt 9 victime nerevendicate de nimeni, îngropate la Timișoara cu numele „erou necunoscut”. Au urmat câteva zile de acalmie după care, în mod șocant, între 23 și 25 decembrie, după fuga lui Ceaușescu, au mai murit alți 21 de oameni în oraș, sute fiind răniți. Nici astăzi nu știm cine i-a omorât pe aceștia.
De fapt cei mai mulți morți în timpul „revoluției” române au fost după „victoria revoluției”, respectiv după fuga lui Ceaușescu în dimineața zilei de 22 decembrie. Conform datelor furnizate de Institutul Revoluţiei Române în decembrie 1989 au murit 1.166 de oameni. Între 17 și 22 decembrie s-au înregistrat 271 de de decese, iar după 22 au fost restul de 828 de morți.

Al cincilea ingredient: psihoza colectivă
Pe 18 decembrie agenția France Presse anunța că la Timișoara erau sute de morți, știre care devine la radio Moscova 400 de morți, care la scurt timp ajung 4.000 de morți, în cele din urmă Tanjug, agenția de știri din Iugoslavia va vehicula 4.500 de morți. Pe 22 decembrie toate agenţiile de presă din zonă (Ungaria și Iugoslavia), preluate de France-Prese, anunțau fix 4.632 de morți și 7.614 răniți la Timișoara. Unele surse internaționale au ajuns chiar la 60.000 de victime pe străzile din Timișoara, în vreme ce posturile de radio „Europa liberă” și „Vocea Americii” prezentau dramatic „masacrul de la Timișoara” cu ajutorul unor înregistrări audio, unde se auzeau răpăieli de mitralieră și oameni strigând. Se vorbea de oameni uciși cu baionetele, copii călcați cu tancurile și răniți împușcați prin spitale.
Desigur că toate acestea au oripilat opinia publică mondială, dar mai ales i-a scos pe români pe străzi, printre aceștia fiind și eu. Pe 21 decembrie la Cluj, împreună cu sute de alți clujeni, am mers în piața centrală a orașului să aprindem lumânări în amintirea zecilor de mii de morți. Așa cum reiese din filmul „Videograme dintr-o Revoluție” (1992) realizat de Haroun Farocki și Andrei Ujică pe baza unor filme de amator și a altor înregistrări semi-oficiale, până și victimele din oraș în acea perioadă erau convinse că la Timișoara erau peste 4.000 de morți.
Acesta este „sindromul Timișoara”, formulă creată de criticul francez Jean Baudrillard pentru a descrie capacitatea televiziunii contemporane de a crea o realitate falsă prin exces de morbididate și prin transformarea morții într-un spectacol media. Televiziunile și posturile de radio din toată lumea au pus în scenă un masacru real pentru a amplifica adevăratul măcel sub forma unui simulacru. Vedem din puținele imagini păstrate din acea perioadă, cum sunt filmările difuzate de televiziunea irlandeză (https://youtu.be/c3A6IiaOWhs), că paroxismul era starea generală din primele săptămâni ale lunii decembrie în România. 
Pe tot parcursul acestui uriaș spectacol de televiziune, în care au fost implicați regizori de cinema (Sergiu Nicolaescu), specialiști în televiziune (Adrian Sârbu) și actori (Ion Caramitru), au fost puse în mișcare mai multe scenarii ce includeau o mulțime de minciuni gogonate.
Al șaselea ingredient: Când pisica nu-i acasă…
O mare necunoscută a zilelor revoluției rămâne decizia lui Nicolae Ceaușescu de a pleca în Iran, cu toate că tocmai avuseseră loc o serie de evenimente extrem de grave. Această vizită, care prevăzută de mult timp, a coincis în mod ciudat cu acțiunile de la Timișoara. Pe 18 decembrie Ceaușescu ajunge la Teheran, într-o vizită oficială făcută la invitația președintelui Akbar Hashemi Rafsanjani, dar în aceeași zi muncitorii de pe marile platforme uzine ale Timișoarei erau pe străzi, după ce au aflat că Elena Ceaușescu, rămasă la conducerea țării, a încercat să sustragă cadavrele victimelor, care au fost duse la București pentru a fi incinerate. După ce revine acasă Ceaușescu și ține discursul televizat din noaptea de 20 decembrie, va anunța organizarea unei Mari Adunări Naționale la București, pe 21 decembrie, în piața unde în urmă cu peste 20 de ani fusese aclamat ca erou al rezistenței împotriva invaziei sovietice în Cehoslovacia. 
La ora 12:06, pentru prima oară în istoria României socialiste, emisiunea se întrerupe câteva zeci de secunde. Regimul Ceaușescu se va prăbuși ca un domino, în toate orașele țării oamenii vor ieși pe străzi.

Ultimul ingredient: o prost-teză
Așa cum va observa Jean Baudrillard în L'illusion de la fin (1992), în România anului 1989 am asistat la un fenomen de de-simulare (desimulation), în care o serie de evenimente cvasi-ireale, care nu aveau alt sens decât acela de a pune capăt unei realități care nu mai aveau sens de mult timp, cum era regimul ceaușist, au luat o turnură grotescă. Pentru a construi acest „eveniment fantomă” numit „revoluția” Română a fost nevoie de o „prosteză artificială”, sub forma unor mesaje false, care au funcționat pentru publicul larg ca o prost-teză, un set de informații ușor digerabile, dar absurde, chiar monstruoase. 
Momentul cel mai odios din istoria „revoluției” s-a produs pe 22 decembrie 1989, când din Cimitirul săracilor din orașul de pe Bega au fost exhumate mai multe cadavre, unele legate cu sârmă, altele aflate în stare avansată de putrefacție. Pe unul dintre acestea, care aparținea unei femei necunoscute, a fost pus un nou născut mort. Imaginile au fost transmise mai întâi de către televiziunea maghiară MTV, de unde au fost apoi propagate în toată lumea inclusiv de către CNN. Vedem din fotografia realizată de Robert Maass, numită „Madona și Pruncul de la Timișoara” de ce această imagine a devenit iconică, provocând indignare și dezgust față de regimul de la București. 
Însă nu numai că bărbatul care plângea la groapa comună nu avea nicio legătură cum femeia moartă, dar copilul expus nu avea nicio legătură nu niciunul dintre ei. Falsificarea realității și punerile în scenă macabre au făcut din Revoluția română un simulacru monstruos. De aceea Giorgio Agamben va numi Timişoara „un Auschwitz al epocii spectacolului”. Parafrazându-l pe Adorno, care spunea că poezia nu mai este posibilă după Holocaust, Agamben va afirma că după Revoluția română nu mai putem să mai urmărim programele de televiziune așa cum o făceam.