Dracula, povestea unui voievod queer

Dracula este personalitatea cea mai cunoscută din toată istoria românilor, figura lui Vlad Țepeș fiind transformată într-un arhetip cultural global prin sute de filme, de la cele tipice de groază sau cu vampiri, la comedii și parodii, inclusiv filme porno ori filme științifico-fantastice (cum este Dracula 3000). Azi Dracula este un „brand” internațional, unii au încercat chiar să îl exploateze ca „brand de țară”, în 2006 Ministerul Turismului  lansând o campanie intitulată „Ţară de basm” în care au fost cheltuite sute de mii de euro pentru realizarea unor filme de promovare a României cu Dracula în rol principal. Mai nou au apărut și vinuri românești cu etichete precum „Dracula” sau „Legend of Dracula”, ba chiar există o platformă de jocuri online numită Vlad Cazino, unde doritorii de bingo și blackjack pe computer pot să-și omoare timpul (și nu concetățenii).
Deși tindem să credem că acest fiu al lui Vlad Dracul, căruia ar trebui să îi spunem Vlad III Dracul, a ajuns faimos datorită romanului lui Bram Stoker publicat în 1897, el a dobândit o notoritate nefastă încă din timpul vieții. Prozatorul irlandez, care nu a fost niciodată în România, l-a folosit pentru a stimula fascinația concetățenilor săi pentru creaturi ciudate, exploatând pasiunea victorienilor pentru supranatural.

Însă Țepeș a fost în mod real un criminal în masă. Conform unor estimări modeste numărul celor uciși de el în doar câțiva ani de domnie depășește 100 de mii de oameni, în condițiile în care întreaga populație a Angliei din acea perioadă nu depășea 3 milioane de oameni, deci putem presupune că nici Țara Românească nu avea mai mulți locuitori.
 Istoricii noștri de extracție patriotică susțin că legendele despre Vlad „Dracula” nu au nicio legătură cu personajul adevărat, sugerând chiar că Vlad Țepeș era o victimă a propagandei anti-românești. Un astfel de efort de „spălare a imaginii” lui Vlad este făcut de filmul lui Doru Năstase din 1979, care construiește imaginea unui voievod onest și demn, care ezită să aplice pedepse și care doar reacționează atunci când este provocat și numai pentru binele poporului său (aici filmul complet https://youtu.be/GCGeje5ut3w).
Pentru a menține intact orgoliul nostru național, a fost inventat un portret eroic al voievodului, o figură autoritară, dar bun administrator, un mare erou militar, dar și o personalitate cu adânci valori morale, chiar o expresie a demnității românești. Crezând că acest domnitor ar fi eradicat toate relele noastre etnice (minciuna, hoția și lenevia) nu e de mirare că Eminescu îl invocă („Cum nu vii tu Țepeș doamne…”) ca pe o soluție salvatoare, un fel de mântuitor sângeros.
Numai că istoricii onești, cum era Kogălniceanu, recunosc defectele lui Țepeș. Viitorul premier al României moderne scria în „Istoria” publicată în 1837 la Berlin că Țepeș era „un monstru al umanității”, mai crud și mai barbar decât Nero sau Ivan cel Groaznic, un „tigru feroce” ale cărui crime ar trebui să reverbereze în istorie. Cu toate acestea mulți încă mai încearcă să îl exonereze. Procesul de disculpare al criminalului în serie începe cu Gheorghe Șincai, care se confrunta cu istorici occidentali ca Johann Christian von Engel, care făceau un portret al voievodului muntean în adevărata sa dimensiune, dar această imagine era resimțită ca o etichetă negativă pusă asupra românilor în general.
După cum observa profesorul Ioan Bogdan în „Prefața” cărții sale despre Vlad Țepeș publicată încă din 1896, moștenirea lui Țepeș în istoriografia noastre indică dimensiunea schizofrenică a psihicului nostru colectiv. Chiar faptul că mentalul nostru este scindat între „Dracula cel rău” și „Vlad cel bun” indică un defect congenital al grupului nostru social. Întreg profilul psihologic al lui Vlad III se potrivește, însă, psihozei noastre etnice. El a fost trădat de boieri, a fost victima unei conspirații mondiale a sașilor, a fost terfelit de străinii cei lacomi (cum era Matiaș Corvinul) și a suferit din pricină că avea calități ieșite din comun.
Din păcate cele mai vechi surse istorice, unele publicate tot de Ioan Bogdan (în „Vlad Țepeș și narațiunile slave și germane asupra lui. Un studiu critic”), scot la iveală portretul unui tiran însetat de sânge, o ființă monstruoasă și inumană. Nu propaganda sașilor l-a transformat într-un monstru, ci faptele sale cumplite l-au făcut notoriu în toată Europa. Nu ficțiunile sau minciunile dușmanilor săi, ci faptul că Țepeș avea o plăcere sadică de a ucide alți oameni prin orice mijloace. Pe mulți îi ardea de vii, pe alții îi trecea prin sabie și, mai ales, îi făcea o deosebită plăcere tragerea în țeapă. 
Acest „Drăculea” sau „Io Vladul voievod, domnul Ţărăi Rumâneşti” cum se descria singur, nu se mulțumea să-i lase pe alții omoare, adeseori își hăcuia victimele el însuși. Plăcerea pe care o obținea văzând torturile și suferințele semenilor săi poate fi atribuită, cum face profesorul Bogdan, unei posibile boli psihice. Vlad era o neîndoielnic o ciudățenie umană. Chiar puținele portrete de epocă păstrate până azi, cum este imaginea realizată în 1460 (deci în timpul vieții sale) și aflată în biserica Maria am Gestade din Viena pe un retabul care descrie crucificarea lui Hristos, îl arată pe voievodul român recognoscibil după șapca cu pene și perle, cu un chip diform. Și alte portrete, cum e cel din sala curiozităților castelului Ambras din Austria, o copie din 1560 realizată după un original pentru care ar fi pozat voievodul însuși, îl prezintă pe Vlad ca pe un ciudat. Nu e de mirare că el stă alături de alte făpturi aidoma lui, cum ar fi un vițel cu două capete, piticul hirsut Petrus Gonzales și portretul lui Gregor Baci, cavalerul maghiar care a supraviețuit cu o suliță înfiptă în ochiul drept. El era atât de faimos încât apare în chip de Pilat din Pont într-un tablou care descria patimile lui Isus realizat probabil de Meister der Tafeln von Velenje tot în timpul vieții lui Dracula. Tablourile acestea redau chipul unui individ cu clare tulburări psihice, pe care moștenitorii săi le-au preluat. Descendenții săi direcți, cum era Mihnea I „cel Rău”, dar și rudele sale apropiate, ca Vlad IV zis Călugărul, aveau trăsături similare de comportament psihopat.
Poveștile despre Dracola Wayda au circulat în sute de broșuri și pamflete tipărite, mai ales în Germania, numite „Narațiunile germane” (Bogdan 85-105), dar și în mai multe versiuni locale, numite „Narațiunile rusești (Bogdan 106-170). Se pare că poetul german Michel Beheim, contemporan cu Țepeș, a scris un poem cantabil care era recitat la curtea împăratului Frederic III încă de la 1463. Poemul, intitulat “Von ainem wütrich der heis Trakle waida von der Walachei” (Despre un tiran însetat de sânge numit Dracul din Valahia), era probabil interpretat în stilul „Türkenlieder” (cântece turcești). Mai multe texte au circulat prin toată Europa începând cu 1488 când au fost tipărite la Nürnberg primele cărți ilustrate cu litografii explicite. Recent a fost găsit la mănăstirea sfântul Gall din Elveția un alt manuscris ce conține aproximativ 30 de relatări despre faptele lui Țepeș, numit și manuscrisul Dracula, care se găsește și la Biblioteca Britanică din Londra. Toate aceste surse descriu episoade care mai de care mai sinistre. 
Voievodului îi plăcea să fixeze turbanele cu piroane bătute direct în cap, inventase o oală în care le fierbea inamicilor săi capetele de vii și, după cum arată una dintre cele mai cumplite povești germane păstrată în arhivele săsești de la Brașov, „Dracul cel tânăr” avea obiceiul de a lua masa printre victimele apetitului său însângerat. Când i-a atacat pe brașoveni în 1459, după ce pe mulți i-a ars de vii, pe supraviețuitori i-a adunat pe un deal unde i-a tras în țeapă și i-a tăiat bucăți în timp ce mânca. În timp ce se ospăta sub cadavrele celor trași în țeapă îi obliga și pe alții să mănânce. Când unul dintre slujitorii lui nu a mai putut să înghită din pricina mirosul fetid și s-a strâmbat a fost pus și acesta în țeapă, ca să nu mai ajungă putoarea la el. După ce a terminat cu brașovenii, după cum relatează „Poveștile săsești”, între 1461 și 1462 Țepeș s-a reorientat către incursiuni de pradă în Bulgaria, ocupată atunci de otomani unde, doar la asediul cetății Șiștov, voievodul nostru a ucis 25 de mii de oameni, mulți fiin tăiați în bucăți, chiar și copiii erau uciși în fața mamelor.
Desigur că „Dracula” zis și „Dragul” nu îi pedepsea doar pe străini, victimele cruzimii sale erau adeseori conaționalii săi. „Cumplita fire” a lui Țepeș s-a văzut imediat ce a ajuns pe tron a doua oară în 1456, primul său act de domnie a fost executarea lui Vladislav II (Ladislau Walachus), iar pe un descendent al acestuia, numit Dan, l-a îngropat de viu, i-a făcut o slujbă de înmormântare și l-a decapitat în groapă fiind. Țepeș era un criminal în serie care ucidea uneori familii întregi, cum a fost cazul familiei lui Albu, mare boier descendent al lui Basarab și asociat la tron al lui Alexandru Aldea, cronicile spunând că „Albu cel Mare” a fost tăiat și el şi „tot neamul lui”. Fiind și paranoic, pe cei care îi bănuia de trădare îi trăgea în țeapă împreună cu familia, cu nevestele și cu copiii, chiar și pe slujitori îi ucidea. Pe locuitorii Târgoviștei i-a dus cu forța la cetatea Poenari, chiar într-o zi de Paști, punându-i pe tineri să care pietre până au murit, iar pe vârstnici i-a tras în țeapă, drept pedeapsă pentru faptul că târgoviștenii l-ar fi îngropat de viu pe fratele său. Uneori, dacă un singur om dintr-un sat făcea vreo nelegiuire, erau trași în Țeapă pe toți locuitorii din acel sat, bărbați, femei sau copii.
Acest domnitor sadic practica crima ca mijloc de administrație publică, iar filmul lui Năstase reproduce exact nu doar ilustrațiile din manuscrisele medievale germane, ci și una dintre cele mai atroce episoade din cariera lui Vlad III. Din păcate regizorul român arată scena, care apare și în manuscrisele rusești medievale, ca și când ar fi normală. Potrivit unei legendelor Vlad a poruncit să fie adunați din toată Țara Românească bătrânii, bolnavii şi săracii. Sub pretextul că vor fi ospătați, aidoma episodului din Noul Testament, „calicii” Munteniei au mâncat și au băut cât au putut, mulți s-au îmbătat și s-au înveselit însă, când se simțeau mai bine, au simțit pe pielea lor tehnicile administrației prin sânge pusă în practică de Dracula. Acesta a ordonat să fie aprinsă sala de mese, arzându-i de vii pe toți petrecăreții. Se pare că urletele de durere ale cerșetorilor și ale neputincioșilor i-au provocat un mare deliciu voievodului.
Chiar dacă unii încearcă să găsească justificări, în principal că practicile violente erau comune în epocă, toți contemporanii erau șocați de cruzimea lui Vlad. Laonic Chalcocondil spune că acesta a făcut mai multe omucideri decât orice altă ființă de pe pământ, cea mai celebră fiind „pădurea de țepe”, unde a înfipt 20 de mii de oameni, nu doar soldați, ci și femei și copiii acestora, unii prunci fiind chiar băgați în țepe deasupra mamelor lor.
Cruzimea lui Vlad e justificată doar dacă îl vedem ca pe un proto-terorist, care ducea războaie prin frică și prin intimidare. Chiar și vestita sa bătălie numită „atacul de noapte” este expresia acestei mentalități teroriste.

Celebrul „atac de noapte” este dovedit istoric și de „Cronica ienicerului”, consemnările ienicerului Constantin Mihailović, un sârb din Ostrovița martor ocular la invazia lui Mahomed Cuceritorul și participant la asediul Constantinopolului,  dar și de britanicul William Wey, care îl descrie pe conducătorul valahilor cu nume precum Diavolul (The Devil), Călăul (Executioner) sau Trăgătorul în țeapă (The Impaler). Doar că atacul de noapte a fost și atacarea taberei adversarilor în timpul nopții nu este o luptă, ci doar o hărțuială. Iar după acest episod nocturn Vlad e abandonat de toți și obligat să fugă în Transilvania. Ideea că Țepeș ar dat piept cu otomanii este o invenție romantică, în mod real Drăculea atacă noaptea și apoi se retrage constant din calea trupelor turcești, fiind în cele din urmă exilat la curtea rubedeniei sale, Matiaș Corvinul, cu a cărui soră era însurat. 
După mai bine de un deceniu de exil, în 1476, Vlad se întoarce în Muntenia cu ajutorul lui Ștefan Báthory și îl asediază pe Laiotă Basarab la București, urcând a treia oară pentru foarte scurt timp pe tron. Nu știm foarte bine cum a murit Vlad III, dar cronicile spun că la începutul anului 1477 era deja mort. Unele legende pretind că ar fi fost trădat de boieri și decapitat, însă una dintre poveștile rusești ne oferă o explicație mult mai interesantă și potrivită destinului său. La venirea lui Laiotă împreună cu turcii, trupele lui Țepeș vor executa un atac specific acestuia, în care voievodul și un grup de oșteni erau deghizați în otomani. În confuzia luptei de noapte, propriii săi oșteni îl vor ucide, crezând că era turc.

Puțină psihanaliză despre trasul în țeapă 
Deși primele consemnări ale tragerilor în țeapă sunt atribuite venirii slavilor în Imperiul bizantin, iar tehnica tragerii în țeapă nu era, evident, o invenție a lui Vlad, variațiunile sadice îi aparțin domnitorului muntean. Tragerea în țeapă era în mod obișnuit practicată ca o formă de expunere publică, în aceeași epocă regele polonez Vladislav a fost decapitat și pus într-o țepușă. Dar Vlad era un „țepar” creativ, adeseori diversifica modalitățile de împlantare în țeapă, pe unii îi punea orizontal și uneori trăgea în țeapă mame cu copii la sân doar pentru amuzament. Pe unii îi împingea în gropi în care erau țepe, pe alții îi băga dezbrăcați în gropi și apoi poruncea să fie străpunși, iar câteodată îi jupuia de vii.
O explicație plauzibilă este aceea a angoasei homosexuale, pe care Vlad ar fi dobândit-o în timpul conviețuiri de la Stambul cu sultanul Mahomed II, zis Cuceritorul. Chalcocondil povestește chiar că Vlad, copil fiind, a scos pumnalul când sultanul l-a mângâiat erotic străpungându-l în coapsă, dar și că, ulterior, el a devenit favoritul lui Mahomed II. Dar practicile macabre erau printre favoritele lui Mahomed Cuceritorul care, după ce l-a decapitat pe ultimul împărat bizantin, l-a jupuit de pielea de pe cap, i-a umplut căpățâna cu paie și a trimis-o prin tot imperiul ca supușii săi să vadă că a învins.
Ceea ce istoricii noștri se fac uneori că nu știa despre voievodul muntean este faptul că el a fost instalat prima oară pe tron de către turci, cu ajutorul beilerbeiul Karadja-bei, cândva prin 1448. La numai 17 ani acest protejat personal al lui Mahomed, susținut de o mică armată de cavalerie turcească ajunge pe tronul Valahiei însă va rămâne voievod cam o lună-două, fiind învins de Vladislav II. El s-a refugiat  imediat la Edirne, unde îl aștepta „Cuceritorul”, el însuși un criminal și un violator notoriu, care abuza sexual pe cine prindea, de la prințesele capturate, la copiii acestora. Vlad, împreună cu fratele său Radu „cel Frumos”, va fi începând cu 1442 ostatic la Stambul. Deși au fost eliberați o vreme, ambii revin în 1446 în suita viitorului sultan Mahomed II. Radu cel Frumos, frățiorul homosexual al lui Vlad Țepeș nu era doar amantul lui Mahomed Cuceritorul, dar a rămas fidel turcilor și a luptat cu aceștia împotriva propriei familii. Ce s-a întâmplat cu Vlad în intimitatea camerelor de culcare ale lui Mohamed II nu vom ști niciodată, însă în comportamentul său există indicii pentru simptome tipice de panică homosexuală. Pasiunea lui morbidă pentru violentarea anusurilor victimelor e o manifestare a dimensiunii sadice a pulsiunilor sale reprimate. Marea majoritate a acțiunilor sale violente pot fi explicate prin predispoziții BDSM în care fantasmele și angoasele penetrării anale coexistă într-o manieră exagerată și criminală.
De altfel mitul lui Dracula în cultura populară contemporană este îmbibat de referințe homosexuale. Începând de romanul lui Stoker, despre care unii critici au observat a fost scris imediat după ce prietenul romancierului, celebrul Oscar Wilde, a fost condamnat pentru sodomie și până la filmul Interview with the Vampire (reg.  Neil Jordan, 1994), unde Brad Pitt și Tom Cruise au câteva interacțiuni homoerotice explicite, Dracula și vampirii sunt o reprezentare a culturii queer. Știm astăzi că Bram Stoker făcea parte dintr-o comunitatea de homosexuali ascunși, scrisorile sale către Walt Whitman, indicând o pasiune erotică ce depășea simpla prietenie.