De la naționalism la patriotismul melodramatic

Sunt un consumator avid de filme istorice, poate și pentru că am crescut cu poveștile despre daci și romani din producțiile autohtone, cum erau Dacii sau Columna. Vizionez cu mare plăcere toate producțiile din genul istoric așa că am fost imediat captivat când Netflix Germania a lansat sezonul 2 al serialului Barbaren (Barbarii), care continuă povestea lui Arminius, faimosul erou care a distrus legiunile romane în pădurea Teutoburgică.

Arminius este acum „Ari Reik”, adică șeful de trib al cheruscilor, iar iubita lui, Thusnelda, devine un fel de farmazoană care luptă alături de bărbați pentru „libertate și unitate” germanică. Influența serialului „The Vikings” lansat de History Channel devine evidentă în toate cele șase episoade ale acestei producții realizată în studiourile de la Budapesta. El se bazează în continuare pe aceeași autenticitate formală pe care am apreciat-o și în primul sezon. Romanii vorbesc fluent în latină (deși germanii vorbesc limba inventată de Luther), iar armele, costumele și decorurile sunt extrem de bine documentate și veridice. 

Din păcate scenariștii au decis să introducă în poveste o serie de elemente care nu doar că schimbă adevărul istoric, dar edulcorează relațiile dintre personajele reale. Ceea ce s-a întâmplat după bătălia în care Arminius și-a trădat tatăl adoptiv, pe Varus, și a distrus trei legiuni romane făcându-l pe Augustus să plângă, este mult mai interesant în mod real decât maniera în care sunt redate unele dintre evenimentele prezente în serial. 

Înțeleg de ce producătorii au simțit nevoia să adauge multă melodramă care, ca și excesul de ciocolată în prăjitură, dăunează grav filmului, dar metodele acestea de popularizare a istoriei frizează uneori ridicolul.
O schimbare este aceea că „Ari Reik”, prescurtat „Ari”, e prezentat nu doar ca un personaj patriotic, care dorește doar „libertatea” poporului său (care nu exista pe-atunci), dar devine și un lider altruist. În mod real Arminius a continuat să lupte cu romanii și a vrut să devină șeful tuturor triburilor germanice, fiind în cele din urmă ucis de către propriile rubedenii la doar opt ani după faimoasa bătălie tocmai datorită acestui orgoliu. Bătălia din pădurea Teutoburgică, ale cărei urme au fost găsite de arheologii contemporani lângă satul Kalkriese de astăzi, a avut o serie de consecințe dramatice prin ele însele. Deși istoricii naționaliști îl prezintă ca apărător al libertății tuturor germanilor împotriva tiraniei Romei, Arminius a fost el însuși un tiran, mânat de idealuri politice egoiste, dar a fost și extrem de crud. Știm că o parte dintre cei 20.000 de soldați romani erau ținuți în gropi publice și batjocoriți (deși în film romanii sunt prezentați ca niște monștri).
Schimbarea de nume a lui Arminius în „judele Ari”, titulatură foarte probabilă pentru un șef de trib germanic din primul deceniu al erei noastre, este justificată. În mod constant romanii (ca și grecii) poceau numele populațiilor cu care se întâlneau. Așa se face că numele și prenumele celor despre care scriau sau intrau în contact erau adeseori transcrise în multiple variante. Șeful cherusc era numit în fel și chip - Hariminius, Ariminius sau chiar Armenius. Chiar numele lui modern va fi inventat de Martin Luther, Arminius devenind Hermann abia în secolul 15. El va fi transformat în germanul prin excelență, pornind de la o presupoziție falsă că germanii erau numiți și „hermani”, iar Germania era de fapt Hermannia, o țară a super-luptătorilor (her+man) pentru libertate. 

Naționalismul germanic a exploatat timp de câteva secole acest mit. A apărut o întreagă literatură naționalistă, iar la un moment dat miturile naționaliste au ajuns să se amalgameze. Așa se face că Arminius este uneori confundat cu Siegfried, Thusnelda e transformată în Krimhilda, chiar și tatăl lui Siegfried este Sigimunt, în paralel cu Sigimer, părintele șeful cherusc. Händel va compune o operă în trei acte intitulată Arminio, dedicată vieții eroului, iar compozitori mediocri, cum era Heinrich Hofman, vor dobândi notorietate cu opere despre „Armin”. 

În secolul 19 va fi ridicat un uriaș monument comemorativ, numit Hermannsdenkmal, în care numai sabia eroului are 7 metri, dovadă a rolului important pe care Arminius/ Hermann îl avea în propaganda naționalistă germană. Evident, naționalismul a construit o imagine falsă bazată pe stereotipuri rasiste, explicite mai ales în tabloul lui Johannes Gehrts, realizat în 1884 (Armin verabschiedet sich von Thusnelda), care cultiva imaginea unui șef de trib cu trăsături ariene. Evident că și în Germania nazistă Hermann/ Arminius va fi cultivat în mod sistematic, relația dintre primul „Reich” germanic creat de către eroul anti-roman și Hitler fiind exploatată cu scop propagandistic.
Și cinematografia germană va cultiva acest personaj, de la Leo König, care a făcut unul dintre primele filme pe acest subiect, intitulat Die Hermannschlacht, confiscat de sovietici în 1945 și redescoperit abia în 1990 la Moscova, la Hermann der Cherusker (din 1967), conflictele germanilor cu romanii au fost mereu fundamentul pentru subgenul  „Kolossalfilme”. Chiar și Gladiator al lui Ridley Scott este amplasat în contextul acestor lupte, doar că un secol mai târziu. 

Multe dintre aceste filme perpetuează una dintre cele mai amuzante reprezentări ale războinicului german. Imaginea eroului cu cască înaripată, devenită un loc comun în imaginarul colectiv, pentru că vulturul era animalul totemic al noului Reich este o inepție. Casca cu aripi este o invenție pur romantică, ca și căștile cu coarne ale vikingilor. În mod real triburile germanice nu prea purtau căști, mai ales că metalele erau rare și greu de prelucrat, Tacit spune că doar câte unul mai purta o pavăză de cap făcută din piele și foarte rar din metal.
Așa că decizia curajoasă a producătorilor de a-l distribui în rol principal pe actorul Laurence Rupp, care arată mai degrabă ca Zlatan Ibrahimović și mai puțin ca reprezentările lui Arminius din mitologia naționalistă germană, trebuie apreciată. Ea este, însă, subminată de eforturile de a-i da eroului un plus de „umanitate”. Arminius, care a fost și rămâne pentru istoria germanilor un mit fondator, își păstrează puternica dimensiune patriotică chiar și atunci când este golit de elementele naționaliste, dezvoltate începând cu secolul 15, când a fost redescoperit manuscrisul lui Tacit (Publius Cormelius Tacitus) intitulat „Germania”. Noul „Ari” este în continuare susținător al germanismului, Triburile germanice nu erau doar divizate, dar aveau  
Cartea aceasta a fost o sursă importantă pentru naționalismul german. Germania, a fost găsită relativ târziu, fiind retipărită la Veneția abia în 1470 și apoi publicată la Nuremberg, în 1473. 
Din păcate multe surse istorice, cum ar fi istoria războaielor germanice, redactată de Pliniu cel Bătrân (Plinius Secundus fiind contemporan cu evenimentele), s-au pierdut. Dar consemnările lui Tacit din Annales (Istorii), care includ o mare parte din informațiile de epocă și mai ales secțiunea dedicată lui Germanicus și lui Tiberius, oferă suficiente date pentru a înțelege evenimentele.
De la Tacit este preluat un alt fir narativ important, explorat și de către autorii seriei, este conflictul fratern dintre „Ari” și fratele său, Flavus Varus, care a rămas fidel Imperiului roman. Acest conflict era real și ne arată relațiile complexe pe care romanii le stabileau cu popoarele cucerite. Conflictul dintre cei doi este descris cu mare atenție în Annales și este sigur că Flavus lupta alături de Tiberius și Germanicus împotriva lui Arminius. Numai că scenariștii simt mereu nevoia să amestece informațiile istorice cu instrumentele lacrimogene ale melodramei. Așa că lui Flavus îi este adăugată o dimensiune, extrem de deranjantă. În conflictul dintre șeful cherusc și Marobod (Maroboduus), conducătorul alianței marcomanilor, este introdusă o presupusă relație de iubire homosexuală între acesta și fratele lui Arminius. Marobod a fost un personaj istoric real care apare tot la Tacit (cartea 2: 26) și este o figură extrem de interesantă. Conducător al suebilor și aliat al romanilor, el se va refugia la Ravenna după anul 19, când a fost alungat de la șefia triburilor, unde va trăi ca un cetățean roman până la finalul vieții în anul 37. 
Scenariștii introduc și alte schimbări melodramatice fără o altă utilitate decât extravaganța narativă. Deși Tacit spune că Thusnelda era însărcinată cu fiul lui Arminius când a fost capturată de Germanicus și dusă la Ravena, în film ea are deja copilul, despre care aflăm că nu este al lui „Ari”, ci este al lui Folkwin, un erou ficțional introdus în prima serie. Ca să nu rămân doar Thusnelda personaj de telenovelă, realizatorii filmului îl aduc în poveste și pe Gaius, un presupus fiu al lui Arminius dintr-o altă căsătorie de la Roma care, după ce stă o vreme printre barbari, decide că e mai bine să devină german, decât să rămână roman.
Un alt defect narativ ce ține de dinamizarea excesivă a intrigii este dat de multiplele peregrinări ale lui Arminius în tabăra romană, la un moment dat el este capturat de către romani și apoi salvat de numai trei tovarăși (dintre care două femei). Și, deși băștinașii germanici treceau multe ori dintr-o tabără în alta, așa cum face lnguiomerus, unchiul lui Arminius, care va fi mult timp colaborator al romanilor, după care se va alia cu nepotul său rebel, granițele dintre legionari și satele cheruscilor sunt mult prea fluide.
Realitatea este că lumea germanică nu era atât de ostilă civilizației romane. Chiar Segestes, socrul lui Arminius și tatăl Thusneldei, era cetățean roman. Tacit ne spune că Segestes însuși le-a oferit-o romanilor pe propria fiică în schimbul unei funcții imperiale în Galia. Alte surse spun că a asistat personal la umilirea acesteia pe străzile Romei în timpul paradei de victorie a lui Germanicus. Este sigur că nu toate triburile de la nord de Rin erau inamice Imperiului roman, victoriile împotriva lui Arminius au fost posibile cu ajutorul multor luptători germanici, mai ales numiți chaucii, strămoși ai francilor și ai saxonilor, iar atacul principal în bătălia de la Idistavisus a fost condus de către șeful călăreților batavi, numit Chariovalda. De altfel știm că Adgandestrius, un șef al chattilor, le va promite romanilor că îl va otrăvi pe Arminius (iar romanii refuză!), în vreme ce planurile de bătălie ale lui Arminius au fost dezvăluite lui Germanicus chiar de către un dezertor din tabăra cheruscilor).
Trebuie spus că serialul menține o serie de prejudecăți despre romani, imaginea negativă a viitorului împărat Tiberiu și, în mod special, reprezentarea malițioasă a lui Germanicus (fiul lui Nero Claudius Drusus, zis și Drusus cel Bătrân) este nedreaptă. Arătați ca niște intriganți rasiști, romanii sunt vulgarizați. Însă acest Germanicus, care a fost tatăl viitorului împărat poreclit Caligula, era o figură remarcabilă, fiind comparat în epocă cu Alexandru Macedon. El va schimba strategia militară a Imperiului și, în anul 16 e.n., va zdrobi armatele cheruscilor în bătălia de la Idistavisus, unde Arminius a fost rănit și a fugit de pe câmpul de luptă.

Dincolo de toate aceste observații, serialul oferă nu doar câteva ore de scufundare în istoria antică, dar poate fi un stimulent intelectual pentru o meditație asupra unor evenimente și personaje care au schimbat soarta omenirii.

Aici filmul promoțional al serialului: