Într-un cinema intră o blondă…

Blonde (Blondă) nu este un film biografic, ci doar o adaptare ficțională a unei biografii deja ficționalizate. Romanul de succes publicat în 2000 de Joyce Carol Oates era doar o reinventare a vieții lui Marilyn Monroe, iar cartea a fost adaptată cinematografic în cel puțin două variante. Prima variantă, adaptarea într-un film de televiziune omonim, „Blonde” din 2001, e o producție cu Poppy Montgomery făcând un rol cu totul neconvingător. Cea mai nouă versiune este filmul lui Andrew Dominik, care se adaugă astfel la zecile de filme despre biografia lui Marilyn, cel mai recent fiind o altă producție Netflix, documentarul realizat de Emma Cooper și intitulat The Mystery of Marilyn Monroe: The Unheard Tapes. Merită menționate și Goodbye, Norma Jean din 1976 sau My Week with Marilyn din 2011, care încearcă să surprindă părțile ascunse ale biografiei celui mai influent „sex simbol” al culturii populare de azi. Fascinația pentru Marilyn e dovedită și de faptul că, pe lângă filme, au apărut sute de cărți în care diverși autori încearcă să dezvăluie complexitățile destinului aceste femei care a devenit un idol, dar care este mai degrabă un simptom al societății și al lumii de azi.  

Regizorul australian, care s-a remarcat în 2007 cu un western atipic despre Jesse James (The Assassination of Jesse James by the Coward Robert Ford) construiește nu doar o poveste,  dar concepe o estetică  remarcabilă. Filmul ne duce încă din primele secvențe în universul orbitor al luminilor Hollywoodului și este punctat adeseori de blițurile năucitoare ale societății spectacolului. E important faptul că estetica filmului susține mesajul central al poveștii, fiecare moment în care aflăm detalii despre Marilyn, a cărei viață este prinsă mereu între strălucirea falsă a lumii filmului și realitatea negativă al unei copilării traumatizante, aceste informații sunt marcate în imagine. 

O informație din romanul lui Oates este centrală pentru derularea firului narativ și pentru dezvoltarea subiectului. De la bun început suntem introduși în relația stranie pe care tânăra fetiță, crescută și abandonată de o mamă schizofrenică, perindată prin mai multe instituții ale statului, o dezvoltă cu un tată absent. Mama lui Norma Jean îi spunea că tatăl ei ar fi fost Charles Stanley Gifford, un angajat al studiourilor RKO, cu care fetița începe să dezvolte o relație în absență și chiar aberantă.

Aceste ambivalențe emoționale și perceptuale sunt accentuate prin diverse tehnici cinematografice - scene filmate alb-negru, cu o estetică noir, urmate de treceri abrupte de la filmări color cu aspect de film de familie, imagini uneori în ralanti, alteori inserate cu fotografii și pagini de reviste, imagini filmate în stil documentar, toate dând o senzație puternică de stranietate. De fapt „realitatea” Normei Jean este adeseori proiectat într-un film, iar filmul devine o realitate pentru această tânără femeie dornică de iubire și acceptare.

O parte importantă a filmului (dar și a romanului) este transformarea lui Norma Jeane Mortenson, numele adevărat al lui Marilyn, dintr-o fetiță sărmană, o orfană abandonată, într-o figură spectaculoasă, o vedetă a marelui ecran. Traseul de la Norma la Marilyn a presupus o serie de traume, o lungă suită de relații sexuale urmate de avorturi, încercări de sinucidere și violențe, episoade de consum droguri și abuzuri de tot felul. 

Dimensiunea întunecată a universului hollywoodian este mereu în fundalul poveștii, chiar și atunci când tânăra actriță pare să fi pornit pe drumul spre succes. Multe senzații și stări sunt confirmate de jurnalul lui Marilyn, publicat sub formă de memorii intitulate „My Story” (Povestea mea). În acest jurnalul actrița spunea chiar că se vedea murind în urma unei supradoze de medicamente și descria Hollywoodul ca pe un „bordel suprapopulat”.

Unele scene par banale, cum este cea în care tânăra actriță este abuzată de șeful studioului de film în timpul unei audiții. Acesta, numit doar „Mr. Z”, dar care e în mod evident un portret al lui Darryl F. Zanuck. șeful de la 20th Century, este o manifestare a naturii sordide a lumii ecranului (și a teatrului după cum vedem din scandalurile de la noi). Ca și odiosul Harvey Weinstein, care a fost condamnat pentru abuz sexual și viol, Zanuck era notoriu nu doar pentru că a produs primul film muzical, The Jazz Singer (1927), ci și pentru că în biroul lui se afla o canapea numită „casting couch” (canapeaua distribuției). Tinerele actrițe, care doreau să joace în filmele sale, erau obligate să treacă între orele 4 și 4:30 după-amiaza la „avizare”. 

Secțiunea centrală a filmului este bazată, ca și multe alte episoade din film, pe sugestiile din carte, care sunt extrem de disputate de către biografii oficiali. Asistăm aici la formarea unui triunghi amoros dintre Marilyn, Charles Chaplin Jr. și Edward G. Robinson Jr. (numiți „The Geminis”), colegii și prietenii ei de la Actor’s Studio din Los Angeles. Relația, care este explorată în multiplele sale componente emoționale și morale, este cel puțin îndoielnică, mai ales că în film ni se spune că fiul lui Chaplin a murit înaintea actriței, deși el va mai supraviețui 6 ani după ce Marilyn se va sinucide.

Partea a treia a filmului, care durează mai bine de două ore, este dedicată relațiilor lui Marilyn cu doi dintre soții ei, fostul sportiv (numit doar Ex-athlete în carte și film) Joe DiMaggio și scriitorul (numit doar The Playwright) Arthur Miller. Marilyn a mai fost căsătorită, la 16 ani, cu un polițist, iar mariajele ei ulterioare au fost punctate de mai multe infidelități. Deși Adrien Brody îl joacă pe Miller cu un aer convingător, aici regizorul este mult prea grăbit să puncteze problemele legate de sarcinile pierdute decât de relații. 

Tot din carte este și teoria conspirației conform căreia președintele SUA John, și fratele lui, Robert Kennedy, ar fi ucis-o pe Marilyn. Una dintre secvențele gratuite, în care Marilyn prestează un sex oral șefului statului american, împinge filmul într-o direcție dezamăgitoare. De aici filmul urmează un traseu melodramatic și se încheie când actrița află că a fost păcălită timp de mai mulți ani (veți vedea de ce) și se sinucide din deznădejde. Mulți critici și cinefili au fost nemulțumiți de aceste prelucrări, în observațiile negative vin din faptul că unii nu au reușit să înțeleagă cu adevărat scopul tuturor acestor transformări. Multe scene, inclusiv momentul când Marilyn este „răpită” de agenții FBI și este violată de președintele Americii, e posibil să fie doar fantasme induse de droguri și alcool, poate chiar și de tulburarea interioară a acestei tinere femei exploatată de o societate abuzivă.

Dincolo de orice critici prestația Anei de Armas, care a făcut un alt rol remarcabil în Blade Runner 2049, este impecabilă. Secvențele reconstituite din filmele în care a jucat adevărata Marilyn sunt copii perfecte. Cel mai important este că actrița reușește să surprindă dubla natură, dialectica stranie a identității lui Marilyn, lupta continuă dintre fragilitate și duritate, tragedie și pastișă, frumusețe și dezgust - deși de Armas apare uneori prea inocentă și nu are toată vulgaritatea lui Marilyn. 

În cele din urmă Blonde nu este despre o blondă anume, ci despre o cultură platinată, despre artificialitate și superficialitate ca moduri de viață induse de industriile divertismentului care nu sunt întotdeauna atât de amuzante pe cât par a fi.