Adio, Bunicuță însângerată!

După moartea reginei Elisabeta II a apărut o mișcare numită „We Will Not Mourn” (Nu vom jeli), în care mulți cetățeni din țările aflate sub dominația „Coroanei” sau din fostele colonii, au denunțat moștenirea nefastă a monarhiei, legată de sclavie, crime, jaf și exploatare. Cu toate că, spre sfârșitul domniei de 70 de ani a reginei Elisabeta II, aceasta și-a proiectat public o imagine de bunicuță iubitoare de căței, „Queen Nanny”, care a ajuns pe tron în 1952, a girat în calitate de monarh al unui imperiu decrepit mai multe războaie coloniale, soldate cu crime și atrocități. Din Malaezia și până în Irlanda, din Kenya până în Yemen, imperiul a lăsat în urma lui o dâră de sânge.

De fapt Elisabeta a moștenit un imperiu care se prăbușea. Una dintre crizele care aveau loc deja de patru ani era în Malaezia unde, începând cu 1948, britanicii au fost confruntați cu o Armată Națională de Eliberare Malaeziană (MNLA). De teamă să nu piardă imensele plantații de cauciuc, care reprezentau aproape 50% din producția mondială, autoritățile britanice au recurs la o serie de acțiuni de o brutalitate incredibilă. Aproape un milion de oameni au fost duși în lagăre de concentrare, zeci de mii înfometați, mii de civili uciși, sute torturați și bătuți. Cel mai odios moment a fost așa-numitul masacrul de la Batang Kali, când trupele britanice au mutilat și au executat zeci de presupuși „insurgenți”, de fapt oameni neînarmați. Deși urmașii victimelor au cerut deschiderea unor investigații oficiale, Majestatea sa Bunicuța a refuzat. Printre practicile de teroare din Malaezia s-au numărat scalpările și decapitările, unele practicate chiar de către soldații britanici (mai multe aici: https://declassifieduk.org/britains-forgotten-war-for-rubber/)
Un alt moment rușinos s-a produs în anii 50 în Kenya, care se afla încă sub dominația imperială. Când în 1952 când au izbucnit primele insurgențe, britanicii au instaurat starea de urgență. Revoltele numite „Mau Mau”, termen batjocoritor la adresa populațiile Kikuyu care compuneau Armata Kenyană de Eliberare, condusă de Dedan Kimathi, au dus la unele dintre cele mai sângeroase forme de represiune. Cel puțin 10.000 de oameni au murit, și peste 40.000 de kenyeni au fost torturați, bătuți și violați în timpul reprimării rebeliunii. Dominația colonială din Kenya s-a încheiat, însă în timpul „Operațiunii Progres” au fost deportați peste un milion de oameni, închiși în lagăre de concentrare. Volumul publicat de Caroline Elkins (Imperial Reckoning: The Untold Story of Britain's Gulag in Kenya. Owl Books, 2005) descrie în detaliu toate aceste atrocități, pe care autoarea le identifică drept „Gulagul britanic”.

La încoronarea Elisabetei în Ciprul ocupat de britanici au izbucnit o serie de proteste, care s-au transformat în scurt timp într-un război de gherilă. Între 1955 și 1959 a avut loc o insurecție armata a ciprioților, numită „Urgența Cipriotă” (Cyprus Emergency), iar cel puțin 14 oameni au fost torturați și uciși de forțele britanice. Printre cele 33 de victime care au cerut și au primit reparații în 2019 a fost și o tânără de numai 16 ani, care a fost violată în mod repetat de soldații britanici.

Tot în timpul domniei Bunicuței însângerate, în 1962 în Yemen au izbucnit revoltele pentru independență, iar reacția imperiului a fost să finanțeze în secret războiul, cel puțin 200.000 de oameni murind în aceste conflicte. Și în Yemen armatele „bunicuței” de azi au aplicat vechile tactici de represiune, ce includeau torturi, deportări, crime.
Nu în ultimul rând, pe mâinile Bunicuței este sângele irlandezilor morți în timpul Duminicii sângeroase, când, pe 30 ianuarie 1972, în Irlanda de Nord armata britanică a tras în protestanți, împușcând 26 de oameni și omorând 14. Duminica însângerată a fost doar un episod din crimele imperiului britanic împotriva irlandezilor, se estimează că între 1969 și 1998 au fost ucise 3.700 de persoane în conflictului din nordul Irlandei. Între 1845 și 1849 cel puțin un milion de irlandezi au murit în timpul Foametei cartofului și un alt milion de oameni au  fost obligați să emigreze ca urmare a politicilor britanice.
Aceeași tactică a fost aplicată în India, unde efectul imperialismului a fost catastrofal. Se estimează că de-a lungul dominației britanice au murit de foame între 15 și 29 de milioane de indieni, doar în 1943, când a fost „Marea Foamete din Bengal”, au murit patru milioane de oameni, după ce Winston Churchill a ordonat deturnarea alimentelor către armata britanică, înfometând cu bună știință localnicii (în condițiile în care 2,5 milioane de indieni luptau pentru Imperiul Britanic în al Doilea Război Mondial). 
Imperiul și-a menținut controlul asupra unor populații mult mai numeroase prin forță și violență extreme. Nici nu se putea altfel, pentru că britanicii erau o minoritate în uriașul lor imperiu. La sfârșitul secolului 19 în India erau aproximativ 140.000 de britanici, care controlau o populație de peste 330 de milioane. 
Numai în India, după revolta șipailor (Sepoy Mutiny) din 1857, numită și Prima insurecție indiană, într-un singur conflict au fost uciși peste 150.000 de indieni. Printre criminali s-a remarcat generalul Neill, care a masacrat mii de localnici, ca represalii pentru uciderea de către rebeli a unor britanici (inclusiv femei și copii). Unii dintre rebeli au fost legați de afetul tunurilor și uciși cu salve, iar la Kanpur (Cawnpore) musulmanii și hindușii au fost obligați să mănânce carne de porc, dar și să lingă sângele conaționalilor lor de pe pereți. Unele atrocități erau demne de cele mai barbare momente din istoria omenirii, bărbații erau schingiuți prin lovirea testiculelor, iar unii soldați britanici introduceau ardei iute în organele genitale ale bărbaților, dar și ale femeilor. La finalul atrocităților, în 1877, regina Victoria s-a proclamat Împărăteasă a Indiei după ce ultimul împărat din mogulilor, Bahadur Shah, a murit în exil, fiii și nepoții acestuia fiind cu toții executați. 
Există o lungă istorie a crimelor britanice în conflictele din India. La Amritsar, în iulie 1857 de exemplu, după ce un regiment de infanteriști indieni și-au ucis ofițerii și au dezertat în masă, comisarul Frederick Cooper i-a urmărit până pe malurile râului Ravi unde a ucis peste 200 de fugari, unii fiind aruncați într-o fântână secată din apropriere. Tot acolo, în 1919 când 20.000 de protestatari s-au adunat piața Jallianwala Bagh soldații au tras în mulțime până când au rămas fără muniție, ucigând până la 1.000 și rănind alți 1.100 în circa zece minute. Cel care a ordonat crimele, generalul de brigadă Reginald Dyer, a fost prezentat ca un erou publicului britanic deși din ordinul lui Dyer toți indienii care traversau strada în dreptul locului unde fusese atacată misionara europeană care a provocat conflictul trebuiau să se târască pe coate și genunchi.
De tristă amintire sunt acțiunile britanicilor din Africa de Sud unde, în timpul celui de-al Doilea Război al Burilor (1899-1902), britanicii au adunat în jur de o șesime din populația burilor – în principal femei și copii – pe care i-au băgat în lagăre de concentrare supraaglomerate. Într-un singur an 10% din întreaga populație bură a murit în aceste lagăre, inclusiv 22.000 de copii. Aceleași practici au dus la exterminarea a aproximativ 50% din populațiile aborigenilor din Australia.
Și în Jamaica, insulă capturată de la spanioli în 1655 și transformată în principala sursă de zahăr din trestie, care deservea depedența occidentalilor de acest nou drog, zeci de mii de africani au fost duși cu forța pe plantații pentru a extrage zahărul, la un moment dat raportul dintre sclavi și proprietarii de sclavi ajungând la 20 la 1. De-a lungul timpului au fost mai multe revolte ale jamaicanilor, dar în 1865 violența imperială a depășit orice limite, guvernatorul Eyre ordonând execuții publice sumare.
Desigur, imperialismul în sine este criminal, el scoate mereu la iveală fața hidoasă a oamenilor și chipul odios al omenirii, iar Imperiul britanic nu este o excepție, dimpotrivă. Imperialismul britanic nu este „special”, dar în lupta cu imperialismul spaniol, portughez, francez, german sau olandez Imperiul britanic s-a remarcat prin eficiență. De fapt o plimbare prin British Museum, care este un fel de vitrină publică a tuturor jafurilor pe care acest imperiu imens le-a făcut de-a lungul existenței sale, ne arată amploarea exploatării imperiale. Doar în timpul reginei Victoria, Imperiul a participat la aproape 230 de bătălii și conflicte armate pe toate continentele de unde au fost jefuite valori inestimabile.
Conform datelor oficiale ale Arhivelor Naționale Britanice între 1640 și 1807 navele britanice au transportat 3,1 milioane de africani, deși doar 2,7 milioane dintre aceștia au sosit în viață în coloniile din Caraibe, America de Nord și de Sud. Marea Britanie împreună cu Portugalia deținea aproximativ 70% din de sclavi aduși în Americi (

https://www.nationalarchives.gov.uk/help-with-your-research/research-guides/british-transatlantic-slave-trade-records/). Companiile britanice au jefuit aproape 45 de triliarde de dolari doar din India. 
Ne putem face o idee despre amploarea traficului de sclavi din Imperiul britanic doar dacă ne uităm la sumele încasate de către marii proprietari de plantații din „Indiile de Vest”. Guvernul britanic a plătit 20 de milioane de lire sterline (echivalentul a 17 miliarde de lire azi) ca despăgubiri pentru proprietarii de sclavi, ceea ce a reprezentat 40% din veniturile anuale al Trezoreriei Imperiului. Un studiu realizat de Nick Draper, împreună cu o echipă de cercetători la University College London, a arătat că printre cei 46.000 de beneficiari ai acestor compensații se numărau strămoșii fostului premier David Cameron, dar și cei ai prozatorilor Graham Greene sau George Orwell. Stră-străbunicul lui Orwell, Charles Blair, avea 218 sclavi pentru care a primit echivalentul a 3 milioane de lire azi.
Nu doar regina defunctă și familia regală au girat un sistem opresiv global, ale cărui consecințe se văd și azi, ci o întreagă clasă de exploatatori. „Coroana” britanică a avut un efect devastator asupra planetei, iar spectacolul funerar din ultimele zile poate să impresioneze doar pe cei care nu cunosc istoria imperialismului.