Bărbatul art-deco-sexual

Masculinitatea heterosexuală este tot mai instabilă în lumea contemporană. Bărbații au fost metrosexuali, lumbersexuali, retrosexuali sau, mai recent, ubersexuali. Acum ei sunt acompaniați de un nou tip de masculinitate, căruia putem să îi spunem art-déco-sexual. Ținuta cu care s-a prezentat Timothée Chalamet pe covorul roșu de la Veneția și adoptarea stilului „fără spate” a provocat un scandal printre conservatorii din toate colțurile Internetului. Spinarea palidă și osoasă a lui Chalamet a reușit să capteze atenția, poate și pentru că tocmai asta a dorit actorul, în efortul său de pui de Gostat, încercând să promoveze filmul Bones and All, regizat de Luca Guadagnino, unde întruchipează, împreună cu actrița Taylor Russell, un cuplu erotic de canibali.
Dar nu fascinația canibalismului ar trebui să ne preocupe, cât transformările masculinității. Nu e vorba de angoasele masculinității dominante față de presupusa efeminare a bărbaților, numită de eseistul conservator Doug Giles „pussification” (Pussification: The Effeminization of the American Male, 2016). Dar Chalamet nu este un anti-bărbat, nici o expresie a luptei pentru o nouă identitate de gen. El nu e nici bărbatul asexuat din reclamele unisex, nici bărbatul submisiv (sissified) din noile comedii romantice.
Pentru a înțelege asumarea acestei stilistici „déco”, ce avea manifestări remarcabile în arta plastică, arhitectură sau design și a fost popularizat în modă prin anii 20 de așa-numitele „glamazoane” (amazoane glamour), merită recite observațiile lui Roland Barthes din introducerea la volumul dedicat cuturierului numit Erté (pseudonim al emigrantului rus Romain de Tirtoff), creator de modă care a consacrat stilul art-deco în designul vestimentar. 
Art deco nu este doar un stil care promovează simplitatea dar și stridența. E o manifestare a unei perioade numită, pe bună dreptate „roaring 20s”, adică stridenții ani 20. E o reacție evidentă față de criza economică mondială, iar „anii nebuni” 20-30 au fost și anii de dinainte de monstruozitatea adusă de Al doilea război mondial.
Roland Barthes analizează creațiile vestimentare ale lui Erté ca unități morfemice culturale. Semiologul francez observa că fetișizarea corpului feminin dezmembrate o expresie a de-sexualizării acestuia printr-un exces de erotizare segmentată. Așa cum notează Barthes, în această stilistică femeia devenea un obiect fantasmatic, ea fiind golită de puterea ei libidinală. Prin accentuarea siluetei, susține Barthes, care este principalul mecanism al reprezentării în acest stil vestimentar, în retorica sexualității corpului feminin se produce o reducere a semnificațiilor.
Chiar noțiunea de siluetă în limba franceză este legat de derizoriu, de golirea de semnificații și conținuturi. Nu numai că silueta este o ciudățenie anatomică, dar ea este și o atrocitate semantică. Silueta este un substitut fără consistență, o manifestare a unui sens pierdut. 
Ca și în cazul ținutei lui Chalamet, masculinitatea contemporană nu este nici vulgară, nici erotică. Ea este doar golită de orice consistență. Nu are atributele agresivității acelei „masculinități toxice” mult criticată, dar nici caracteristicile erotismului emasculat al feminizării bărbăției. Ca să folosim un joc de cuvinte barthesian, asistăm la o masculinitate de-formată, nu mal-formată sau diformă. Bărbatul nu des-figurat, nici re-configurat. După cum vedem în prezența fizică a lui Chalamet, există un soi de precaritate a corpului masculin. Tânărul Timotei exprimă perfect acest nou tip de masculinitate golită de semnificații, apariția unui corp masculin ca obiect fetișizat. Și, pentru că în sens semiotic orice coregrafie a corpului semnifică, de fapt corpul vorbește despre valorile societății, nu putem să nu vedem că Chalamet transpune în materialitate ceea ce se întâmplă în plan ideatic și, evident, ideologic.