Cine a scris „Cei trei mușchetari” - o poveste despre scriitori, plagiatori și profitori

În copilărie am fost un mare devorator de romane populare în genul „de capă și spadă”, foarte multe publicate în România socialistă în ediții multiple. Dintre acestea poveștile despre contele d’Artagnan și contele de Monte Cristo au fost lecturi recurente de vacanță. Mai ales povestea lui Edmond Dantès, versiunea din 1985, apărută în șase volume la „Biblioteca pentru toți” în traducerea lui Gellu Naum, avea pentru mine un rol escapist extrem de necesar în ultimii ani ai socialismului ceaușist. 

Ce nu știam pe-atunci era faptul că, deși Alexandre Dumas-tatăl se afla pe copertă, omul pe care îl consideram unul dintre cei mai buni scriitori ai tuturor timpurilor, nu merita nici aprecierile, nici admirația.
De fapt atât „Contele de Monte Cristo” cât mai ales „Cei trei mușchetari” au fost scrise împreună cu și poate chiar de către un scriitor astăzi aproape necunoscut, pe nume Auguste Maquet. O vreme colaborator benevol și prieten cu mult mai celebrul său tovarăș, Maquet poate fi considerat adevăratul creator al acestor romane celebre, azi parte integrantă din cultura populară prin zeci de filme și variante. El făcea munca de jos, lucra în calitate de „autor din umbră” (formula din engleză este ghost writer), numit autor anonim sau, în franceză cu sens peiorativ, „noir” (negrișor). Situația e oarecum ironică pentru că Dumas-tatăl însuși era născut dintr-un tată nobil și o mamă de culoare, fostă sclavă din Haiti, fiind adeseori ridiculizat pentru originile sale africane. 
Numai că Dumas își făcuse o mică „plantație” scriitoricească. În vreme ce el se delecta cu hașiș la „Club des Hashischins”, frecventat se pare și de Balzac și de Hugo, alți juni scriitori, cum era și Maquet, se documentau și îi redactau textele. Fără ajutorul acestora Dumas nu ar fi putut altfel să scrie cele 100.000 de pagini în timp ce se plimba prin toată Europa și avea relații cu zeci de femei, de la care a avut mai mulți copii din flori (printre cei patru recunoscuți se număra și Dumas-fiul). Cel mai apropiat colaborator al petrecărețului Dumas a fost un profesor de istorie, refuzat de universitatea din Paris, care avea o educație academică bine pusă la punct și care a intrat în sfera de atracție a mult mai celebrului său concetățean.
Se pare că relația reciproc avantajoasă dintre Dumas și Maquet a început în 1838, când poetul Gérard de Nerval i-l prezintă lui Dumas pe un tânăr de 25 de ani, care îi oferă marelui scriitor spre lectură un manuscris despre conspirația prințului Cellamare. Acesta va deveni romanul „Le Chevalier d’Harmental”, care va fi publicat doar sub numele lui Dumas (cartea a fost tradusă la noi în 1984 de Popescu-Ulmu și publicată în seria de la Albatros). Pentru acest roman Maquet a încasat 1200 de franci, o sumă fabuloasă pe vremea aceea. Timp de un deceniu cei doi vor scoate pe bandă rulantă mai multe romane, extrem de bine plătite, care i-au adus faimă lui Dumas și mulți bani lui Maquet. 

Cel puțin 18 dintre operele atribuite în general lui Dumas (printre care seria d’Artagnan și seria Valois, din care preferata mea era Regina Margot, tradusă încă din 1965 la editura Tineretului, reluată în colecția „Romanul de dragoste” de la Eminescu, în 1970) au fost redactate printr-o tehnică extrem de bine pusă la punct de către cei doi. Maquet venea cu o idee culeasă din istorie, Dumas făcea o schiță, descria în mare personajele și stabilea structura pe capitole, după care „asistentul” redacta o primă versiune a romanului, asupra căreia „marele geniu” intervenea și făcea modificări, pe care apoi „negrișorul” o finaliza. Toate aceste informații au fost documentate în cartea lui Gustave Simon din 1919 (Histoire d'une collaboration), toate „dedesubturile” acestei „colaborări literare” fiind binecunoscute. 
Dar cazul cel mai interesant rămâne „Cei trei mușchetari”, proiect pe care Maquet i l-a prezentat lui Dumas în 1844. De fapt adevăratul creator al lui d’Artagnan a fost altcineva. Tot romanul a fost inspirat de o falsă biografie intitulată Memoiriile lui d’Artagnan, publicată în 1700 de către Gatien de Courtilz de Sandras. De Sandras, care a fost închis o vreme la Bastilia pentru contrabandă, a scris mai multe cărți din închisoare, printre care și cea despre d’Artagnan. Courtilz se specializase în „memorii” inventate, scrise la persoana I, pline de aventuri, dar și fabulații.
Aceste fabulații i-au fost servite de Maquet lui Dumans, iar primele părți din viitorul roman de succes vor apărea în foileton în revista Le Siècle. În urma foiletonului de mare succes, care descria aventurile celor trei mușchetari care erau de fapt patru, a apărut romanul arhicunoscut, la rândul lui exploatat mai apoi de cuplul Dumas-Maquet în două continuări la fel de populare (După 20 de ani și Vicontele de Bragelone), dar și printr-o piesă de teatru care s-a jucat mult timp cu casa închisă.
Numai că aproape nimic din povestea lui d’Artagnan nu are legătură cu adevărul istoric. Adevăratul d’Artagnan, pe numele lui real Charles de Batz de Castelmore, nu a trăit în vremea lui Richelieu, ci în timpul lui Mazarin și nu a luptat pentru Ludovic al XIII-lea, ci a fost spionul cardinalului în timpul domniei urmașului acestuia, Ludovic al XIV-lea. Deși personaje îndrăgite ca Athos (în mod real Armand, nepotul lui de Tréville, care era din cătunul numit Athos), Porthos (Isaac de Portau), Aramis (Henri d’Aramitz, văr al lui de Tréville) au făcut parte din garda mușchetarilor regali și cel mai probabil că nu erau mai bătrâni decât d’Artagnan, știm din documentele istorice că adevăratul Athos moare în 1643, în urma unui duel. Cele mai multe episoade din roman sunt împrumutate direct din poveștile concoctate de Courtilz, inclusiv Milady care apare în textul original cu numele de Miledi X.
Cu toate că Maquet a primit sume fabuloase din profiturile încasate de Dumas, care i-au permis să ducă o viață bună, el fiind chiar proprietarul unui castel la Sainte-Mesme, după „Cei trei mușchetari” a început să emită pretenții. Într-o scrisoare către Paul Lacroix, Maquet va susține că primul volum al poveștii a fost scris exclusiv de către el și chiar a păstrat în bibliotecă un exemplar îmbrăcat în piele, pe care și-a scris de mână numele ca autor, alături de Dumas. Cert este că, în 1858, Maquet l-a dat în judecată pe Dumas pentru a primi drepturi de autor, însă a pierdut procesul, judecătorul considerând că el renunțase la aceste drepturi în mod contractual.

Povestea celor doi este bine redată de filmul „L'Autre Dumas” (Celălalt Dumas), regizat de Safy Nebbou, cu Gérard Depardieu în rolul celebrului autor al „mușchetarilor”. Filmul pune pe seama unei intrigi amoroase cearta dintre Maquet și Dumas, însă „colaborarea” literară dintre cei doi se încheie din rațiuni financiare. Dumas era falit, portăreii îi vindeau mobila, iar scriitorul nu mai putea să își plătească „minionii” care trudeau pentru el.
Dumas, care a fost re-înmormântat cu mare fast în 2002 la Panthéon, este în continuare admirat, în vreme ce Maquet a rămas relativ necunoscut. De-a lungul timpului Dumas a avut zeci de alți „asistenți”, numiți uneori „preparatori” sau „secretari”, dar după despărțirea de Maquet nu a mai avut același succes. La rândul lui Maquet, deși a mai scris o serie de romane similare, cum a fost seria despre contele de Lavernie, a rămas relativ ignorat. După cum spunea judecătorul francez care a judecat cazul celor doi: „Dumas fără Maquet ar fi fost tot Dumas. Dar ce-ar fi fost Maquet fără Dumas?”
În cele din urmă strigătul celebru al mușchetarilor - „Unul pentru toți și toți pentru unul” - ar trebui reformulat: „Toți negrișorii pentru gloria unui singur scriitor!”