Lectură de vacanță: Cum se numără ouăle unei puicuțe?!

Toate națiunile au mituri și toate miturile sunt folosite pe post de instrumente ideologice. Miturile sunt create în scop politic, amplificate pentru uz ideologic și exploatate în avantajul unor figuri politice care adeseori nu au nicio legătură cu adevărul istoric. De altfel indiciul principal pentru a identifica un mit istoric este natura compozită a narațiunii și a personajelor. Exemplul cel mai bun este mitul Ioanei d'Arc, care reprezintă azi pentru mulți francezi o figură de dimensiuni mitologice, salvatoare a Patriei, eroină fără pată, o sfântă catolică și laică. Tocmai aici este esența miturilor cu funcție ideologică. Figura Ioanei d’Arc conține simultan mai multe contradicții - ea este făcătoare de minuni, dar și luptătoare cu sabia în mână, poate fi o sfântă susținătoare a monarhiei și a Bisericii catolice, dar și o dovadă a corupției bisericii, deci eroină republicană. Pentru unii ea este de origine nobilă, pentru alții e o țărăncuță analfabetă, expresie a profunzimii poporului francez. Pentru feministe ea este un model de rezistență într-o lume a bărbaților, pentru catolici este o manifestare a creștinismului militarist, pentru socialiști e o expresie puterii omului din popor, pentru naționaliști e o întruchipare a spiritului etnic care se luptă cu invazia străinilor, la fel și pentru conservatori, și așa mai departe. Simultan umilă și curajoasă, modestă și eroică, fecioară și masculină, frumoasă și ascetică, un mit este de toate pentru toți. Paradoxul nu pare să îl deranjeze pe istoricul Jules Michelet, care va scrie o istorie romanțată despre Ioana, pe care o considera o manifestare atât a „Fecioarei”, cât și „Tatălui” Patriei franceze. 

O altă caracteristică a unui mit este incertitudinea și fluiditatea reprezentărilor. Cu toate că astăzi există nenumărate imagini cu „Fecioara din Orleans”, de la miile de tablouri la zecile de filme în care eroina apare în diverse ipostaze, nu știm cum arăta cu adevărat această tânără femeie. În toți cei trei ani cât timp a durat „misiunea” ei (din 1428 când a ajuns la Chinon și până în 1431, când a fost arsă pe rug) nimeni nu i-a făcut vreun portret, nimeni nu a desenat-o și nici nu a imortalizat-o în vreun fel. Singura imagine de epocă, însă mult mai târzie, este o statuie aflată inițial în biserica Sfântului Mauriciu din Orleans, despre care se spunea că o reprezintă. Mai există un desen, prezentat ca o imagine realizată în timpul vieții Ioanei, un desen al secretarului Clément de Fauquembergue din registrul Parlamentului de la Paris, care notează victoria de la Orleans, dar aceasta nu are legătură cu Fecioara, pentru că ea nu fusese niciodată la Paris până atunci, iar când a încercat să elibereze orașul mai târziu a fost rănită de o arbaletă, iar armata ei a fost înfrântă. Abia în 1493, în cartea poetului Martial d’Auvergne (Vigilles de Charles VII à neuf psaumes et neuf leçons) vor fi tipărite primele vignete anluminate în care apare o „Ioană” blondă și cu părul lung.

Printre foarte puținele descrieri directe este și cea descoperită într-o scrisoare din 1429 a lui Perceval de Boulainvilliers, șambelanul lui Carol VII, care îi scria ducelui de Milano că Ioana avea „gesturi destul de virile” (virilem sibi vindicat gestum) și îi plăceau foarte mult „bărbații înarmați și nobilii” (armatos viros et nobiles multum diligit). Perceval spune că pe toată durata războiului nimeni nu a văzut-o fără armură, ea stătea înarmată (complete maneat armata) zi și noapte. Nici măcar nu se știe când s-a născut, unii spuneau că în 1412, deci când a fost arsă pe rug ar fi avut 19 ani și 17 ani la începutul activității sale, dar la proces Ioana a spus că nu știa exact când s-a născut. Moașele care ar fi examinat-o cu puțin timp înainte de execuție au constatat că Jeanne nu era pubescentă, deci nu putea să aibă 19 ani. Nici măcar numele ei nu este prea precis pentru că ea își spunea La Pucelle, niciodată Jeanne, ci doar „Johanne” sau „Jehanne”.   

Așa se face că imaginea Ioanei a devenit o sursă de inspirație pentru oricine dorea să își inventeze o eroină. Cineaștii au fost fascinați de acest personaj încă de la apariția cinematografului povestea Ioanei d’Arc fiind explorată și exploatată vizual. În 1899 frații Lumière au realizat filmul „Domrémy: casa Ioanei d’Arc”, ducându-i pe spectatori în locurile unde s-ar fi născut eroina. Fanteziile au început cu George Méliès, care a realizat un film în 1903, cu Jeanne Calvière în rolul principal, care reconstituia tot traseul tinerei fete, până la eșafod și ascensiunea ei la ceruri. Această idolatrizare a continuat cu Cecil B. DeMille, care face o adaptare spectaculoasă după piesa de teatru a lui Friedrich Schiller din 1801. Joan the Woman (1917) a fost unul dintre primele filme cu scene color, iar regizorul american combina scene de pe frontul de Vest, cu imagini „istorice”, într-o evidentă manipulare propagandistică. Apoi este versiunea lui Victor Fleming din 1948 în care Ingrid Bergman joacă în rolul principal, deși ea nu mai era de mult nici fecioară, nici tânără în această adaptare după o piesă de pe Broadway. Roberto Rossellini, în Giovanna d'Arco al rogo (1954) o redistribuie pe Ingrid Bergman în acest film pictural și suprarealist, realizat după oratoriul lui Paul Claudel și Arthur Honegger (Jeanne au bûcher). Nu are rost să facem o listă de filme pentru că sunt sute de realizatori care au creat povești cu și despre eroina Franței. Printre ei se numără Otto Preminger care a adaptat piesa lui Bernard Shaw (Saint Joan, 1957), Robert Bresson (Le procès de Jeanne d’Arc, 1962), Paul Verhoeven (Der Fall Jeanne d’Arc, 1966), Alexandre Astruc (La naissance d'un roi, 1978), Agnès Varda (Jane B. par Agnès V., 1988), Werner Herzog (Giovanna d’Arco, operă tv 1989), Jacques Rivette (remarcabilul Jeanne la pucelle, 1993) și, desigur, Luc Besson care își distribuie amanta, pe Milla Jovovich în rolul eroinei (1999).

Însă cultul celei care a fost „Jehanne”, după cum îi spunea Christine de Pisan, călugărița care a scris primele ode aduse personajului (Le Ditié de Jehanne d’Arc, 1429), a fost și este însoțit de mai multe controverse. Deoarece miturile fermentează în mediul literar și pentru că aproape toți marii scriitori francezi s-au ocupat de acest personaj, traseul controverselor urmează istoriei literaturii. Prima cronică în care apar detalii istorice despre Ioana apare în 1436, scrisă de Perceval de Cagny, secretarul ducilor de Alençon, care erau direct implicați în bătăliile pentru putere din Franța. În capitolul 26, unde este descrisă arderea pe rug, Perceval spune că „La Pucelle” a fost adusă pe la orele prânzului la eșafod, cu fața acoperită, de unde și controversele (aici referințe pentru toate cronicile din epocă: http://www.stejeannedarc.net/chroniques/chroniques_index.php).

De atunci și până acum, conform Centrului „Jeanne d’Arc” din Orleans, au fost publicate aproape 22.000 de cărți despre eroina franceză, fiecare cu propria perspectivă. Unul dintre primii care a scris despre Ioana a fost William Shakespeare care folosește pentru ea apelativul La Pucelle, care în franceză are un dublu sens. Pe de o parte înseamnă Fecioară, dar cuvântul provine din latina populară, unde „pulicella” însemna slujnică, servitoare, de aceea în engleză ea e numită „The Maid” (Slujnica). Dublul înțeles vine din faptul că același cuvânt e utilizat și ca diminutiv al latinescului „pulla” (cu masculinul pullus), însemnând găinușă sau păsărică. În română chiar penisul provine din acest cuvânt, pentru că în mod straniu strămoșii noștri au cotcodăcit în limba latină și în loc de cocoș/ cocoșel, cum zic alte neamuri (cock), și-au botezat mădularele la feminin. Numele poate fi atribuit și faptului că în latina medievală „pulicella” însemna pur și simplu fetiță, așa cum apare consemnat în Lex Alamannorum (730), unde e folosit cuvântul „pullicula”. Oricum, Shakespeare fiind englez și fiind plătit de regina Angliei, îi face Ioanei un prim portret negativ, fiind printre cei care ironizează mitul Ioanei d’Arc. În „Henric al VI-lea”, scrisă pe la 1590, dramaturgul o portretizează pe Ioana prin intermediul unor personaje care folosesc termeni jignitori la adresa ei. Unii îi spun „puzzel” (ștoarfă sau buleandră, sinonim cu trollop), de altfel în limba engleză de secol XVI „pucelle” va dobândi semnificații peiorative, însemnând femeie de moravuri ușoare (târfă, destrăbălată, teleleică, toate echivalente pentru drab sau harlot).

Un alt text provocator va fi scris în 1762 de către un scriitor francez. Voltaire va publica o carte care i-a șocat pe contemporanii săi, un „poem în douăzeci și unu de cânturi” intitulat La Pucelle d’Orléans. Cartea va fi tipărită în mai multe versiuni piratate și falsificate, distribuite prin toată Europa, și va stârnit un imens scandal la curtea Franței. Cenzurată și, în unele cazuri, chiar arsă, carea lui Voltaire nu doar că pune la îndoială „fecioria” Fecioarei din Orleans, dar prezintă într-o manieră burlescă realizările celei care va deveni marea eroină a imaginarului francez. Poemul,  reeditat oficial abia după 200 de ani, în 1899, sugerează că Ioana era iubita lui Jean de Dunois, fiul nelegitim al regelui Carol VI, numit și „bastardul din Orleans”. Pe lângă ironia mușcătoare a lui Voltaire, în unele versiuni „neoficiale” care erau ilustrate, imaginile erau de-a dreptul pornografice și nu pot fi reproduse, dar pot fi răsfoite aici (https://varshavskycollection.com/collection/lib-2618-2021/; textul e disponibil https://fr.wikisource.org/wiki/La_Pucelle_d%E2%80%99Orl%C3%A9ans/1). E posibil ca Voltaire să fi satirizat o lucrare scrisă de Jean Chapelain, „La Pucelle, ou la France librée” (1656), care a fost prima tentativă de ideologizare a eroinei de către catolicii francezi. Chaplain nu era inocent, fusese plătit de către ducele de Longueville, descendentul familiei Dunois, ca să scrie o poveste propagandistică. Astfel textul lui Voltaire trebuie înțeles în contextul anticlericalismului „filosofului de la Sanssouci”, pentru că mai multe personaje ironizate în poem sunt sfinți și sfinte, iar defectele înfierate precum ipocrizia, lăcomia sau superstițiile sunt critici directe la adresa Bisericii catolice. Unele personaje, cum este măgarul sfântului Denis, care și el vrea să o seducă pe eroină, sunt ridiculizări explicite ale catolicismului. 

Paradoxul este că Ioana a fost condamnată tocmai de către niște clerici catolici și apoi a fost canonizată de către aceeași biserică romano-catolică, prin bula papei Benedict al XV-lea, Divina disponente, dată în mai 1920. Nu putem să ignorăm faptul că episcopul Pierre Cauchon (care sună în franceză ca și cochon, însemnând porc), a fost chiar rector al Universității din Paris și viitor episcop de Beauvais. În plus unul dintre susținătorii fervenți, care a fost alături de „Fecioară” de la bun început, era Regnault de Chartres, arhiepiscop de Reims, cel care va celebra căsătoria dintre Charles d'Orléans și Maria de Clèves (mai târziu el va deveni din susținător fanatic al acesteia, dușman de moarte). Chiar dacă Papa Calixt al III-lea a demarat rejudecarea procesului și, în urma procesului de la Rouen în timpul căruia vor fi audiați sute de martori, Ioana a fost declarată nu doar inocentă, dar și martiră, această decizie a fost tardivă. Relația ambivalentă a catolicilor cu apariția Ioanei pe scena politică este criticată mai târziu și de către Léo Taxil (autorul celebrei „Biblii hazlii”) care îi va acuza pe papă și pe reprezentanții clerului catolic de martirajul Ioanei (Le martyre de Jeanne D’arc, 1825). Ulterior Anatole France va scrie Viața Ioanei d’Arc (Vie de Jeanne d’Arc, 1908), unde va merge pe ideea că misiunea Ioanei a fost creată și susținută de cercurile religioase din jurul regelui, astfel că încă de la apariție cartea a fost etichetată drept o adunătură de contra-adevăruri, minciuni și afirmații denigratoare.

Alții, cum este poetul și dramaturgul german Friedrich Schiller, o vor idolatriza. În „Jungfrau von Orléans”, piesă devenită celebră și transformată în opere muzicale de către Giuseppe Verdi (Giovanna d'Arco 1845) sau de Piotr Ilici Ceaikovski (Fecioara din Orleans, 1881), construiesc o imagine romanțioasă și revoluționară. De altfel majoritatea autorilor vor urma acest traseu al istoriilor romantizate. Jules Michelet va scrie una dintre cele mai populare și mai patriotice versiuni (Jeanne d’Arc, 1841), care apare chiar înainte de Revoluția din 1848 și care va mobiliza imaginarul colectiv al „Patriei” (la Patrie). Chiar și Mark Twain, care era fascinat de Ioana d’Arc va  publica sub pseudonim „Amintirile personale ale Ioanei din Arc” (Personal Recollections of Joan of Arc  1896), pentru ca cititorii să nu creadă că sunt texte umoristice. În aceeași perioadă poetul și folcloristul scoțian Andrew Lang (The Story of Joan of Arc, 1906) va publica o versiune ilustrată color, într-o serie de cărți eroice pentru copii (aici textul https://www.heritage-history.com/index.php?c=read&author=lang&book=joan&story=_front). De altfel e interesant că mitul Ioanei ca luptătoare pentru libertate va fi susținut de scriitorii britanici, printre aceștia Robert Southey care va compune un poem epic (Joan of Arc: An Epic Poem) în 1793, cuplând povestea eroinei medievale cu evenimentele revoluționare din Franța, unde ea apare ca o figură romantică, o ciobăniță luptătoare pentru drepturile poporului. Mai târziu George Bernard Shaw va o descrie în Saint Joan (Sfânta Ioana), piesă de teatru jucată adeseori, ca pe o figură inocentă, aflată în opoziție cu interesele nobililor și ale clericilor. Bertold Brecht (în Die Heilige Johanna der Schlachthöfe) va merge și mai departe și o va transforma într-o reprezentată a clasei muncitoare, o sfântă Ioana a abatoarelor luptătoare pentru egalitate socială. Alții cum era Arthur Conan Doyle, fascinat de spiritism, vor citi cu admirație cartea lui Léon Denis „Misterul Ioanei d’Arc”, în care acesta afirma că tânăra era un medium, o întruchipare a spiritismului francez (aici textul http://spirite.free.fr/ouvrages/jeanne/jeanne.htm).

Un episod amuzant în care este implicat André Breton, arată cât de multe controverse continuă să stârnească acest mit. Când Joseph Delteil a publicat în 1925 cartea intitulată Jeanne d’Arc, pe baza căreia tot el a scris scenariul pentru filmul lui Dreyer, Breton l-a „excomunicat” pe colegul său din mișcarea suprarealistă, deși inițial fusese citat în „Manifestul” lui Breton ca un „suprarealist absolut” și s-a numărat printre primii membri ai acestei mișcări. După apariția cărții despre Ioana d’Arc, pe care Breton a etichetat-o drept un „mare rahat” (vaste saloperie), iar Delteil l-a etichetat drept „Hitler al literelor”, a izbucnit un nou conflict. Criticii catolici considera la rândul lor că textul era un „sacrilegiu”, o „fantezie grosolană și imorală”, după cum spunea redactorul revistei „La Croix”, Jean-Baptiste Guiraud, care denunța faptul că Ioana apărea ca o țărancă vulgară și senzuală, iar suprarealiștii erau enervați că Ioana este o ființă din carne și oase, prea „materială”.

Însă miturile sunt ușor de recunoscut mai ales pentru că în jurul lor abundă teoriile conspirației, așa cum se întâmplă și în cazul poveștii despre „ciobănița” din Domrémy. În 2007 fostul spion Roger Senzig și jurnalistul Marcel Gay au publicat o carte scandaloasă, intitulată „Afacerea Ioana d’Arc” (L'affaire Jeanne d’Arc). Cei doi avansează mai multe scenarii, unele deja cunoscute, printre care și faptul că apariția Ioanei ar fi fost rezultatul unei conspirații pusă la cale de Iolanda de Anjou sau de cercurile din jurul viitorului rege Carol VII. Considerând că eroina nu a fost arsă pe rug la Rouen pe 30 mai 1431, pentru că femeia care a fost urcat pe rug avea fața ascunsă, autorii folosesc un argument șocant, avansat de un medic și antropolog ucrainean, specializat în reconstrucția facială a craniilor străvechi, pe nume Serghei Gorbenko. În 2001 Gorbenko a semnat un protocol de confidențialitate cu primăria din Cléry-Saint-André, aflată la 15 km de Orleans, fiind împuternicit să identifice osemintele lui Ludovic al XI-lea (zis și Prudentul) și ale soției acestuia, Charlotte. Gorbenko, considerat un specialist în reconstrucția facială a osemintelor vechi, pentru că reconstruise figura lui Iuri Dolgoruki, prințul kievian care ar fi întemeiat Moscova, a primit acces în în bazilica Notre-Dame de Cléry care aparținea lui Jean de Dunois, fratele vitreg al regelui Carol VII. Alături de rămășițele mai multor membri ai casei Valois, specialistul ucrainean a găsit înmormântate alte persoane. Astfel că, în 2002, el i-a anunțat pe oficialii francezi că a găsit rămășițele Ioanei d’Arc și că acest lucru va schimba istoria Franței. Din păcate pentru Gorbenko, după acest anunț viza nu i-a mai fost prelungită, așa că a trebuit să părăsească Franța.

Informațiile făcute publice ulterior de Gorbenko au bulversat presa franceză (https://infodujour.fr/culture/16467-jeanne-darc-et-les-fake-news-6-6-jai-decouvert-le-crane-de-jeanne-darc), dar și pe cea internațională (aici articolul din The Independent https://www.independent.co.uk/voices/commentators/yvonne-roberts-joan-of-arc-s-skeleton-in-the-closet-84113.html). Pe baza analizei unor rămășițe osoase Gorbenko a susținut că în criptă a descoperit un schelet feminin robust, pe care l-a identificat drept Margareta (Marguerite) de Valois Champdivers. Aceasta nu era „regina Margot” de mai târziu, ci sora nelegitimă a lui Carol VII (despre care antropologul ucrainean susține că nici el nu era fiul adevărat al lui Carol VI). Acest schelet ar fi arătat că tânăra femeie primise o instrucție militară încă din copilărie și că, spre deosebire de ciobănița din Domrémy, știa să călărească și putea să poarte armură. Evident, concluziile antropologului ucrainean i-a șocat pe angajatorii lui din consiliul orășelului Cléry-Saint-André. Nu doar că Marguerite de Valois era fiica nelegitimă lui Carol VI, născută din relația acestuia cu Odette de Champdivers (numită și „mica regină”), sau că putea purta armură grea, dar ea era adevărata „Fecioară din Orleans”. 

Povestea este cam așa - după moartea lui Carol VI, produsă la scurt timp după moartea lui Henric V al Angliei, Odette de Champdivers și Marguerite au fost o vreme ocrotite de Ducele Burgundiei. Între timp războiul civil din Franța s-a acutizat, Carol VI fiind susținut de casa Armagnac, Filip cel Bun de Burgundia, care a încheiat un tratat cu englezii (celebrul Tratat de la Troyes), recunoștea succesiunea la tronul francez a lui Henric V.  

În acest context este inventată povestea cu „Fecioara” eroică, creată de un grup de nobili și clerici, care și-au pierdut locurile în Parlamentul de la Paris și diocezele, astfel că au pus la cale un plan de mobilizare a resurselor mistice ale poporului și ale armatei franceze. Inventarea mitului tinerei fete trimisă de Dumnezeu să protejeze Franța și să legitimeze „Delfinul” pe tron semăna în mod relevant cu mai multe legende din epocă. Nici această idee nu era nouă, pentru că în 1909 Andrew Lang (în The maid of France) afirma că mitul Ioanei fusese bazat pe o serie de profeții care circulau în acea perioadă, atribuite sfântului Beda sau chiar lui Merlin. Aceștia profetizau că, de pe valea Loarei, urma să apară o Fecioară care îi va alunga pe englezi. Elemente din aceste profeții ale lui Merlin erau preluate din „Istoria regilor Britaniei” a lui Geoffrey de Monmouth și fuseseră transformate într-un instrument de propagandă. În cele din urmă nobilii din jurul lui Carol VII s-au speriat de puterea dată Margaretei așa că au inventat-o ​​pe Ioana d’Arc, iar femeia imolată de către burgunzi fusese doar un substitut, probabil o vrăjitoare condamnată anterior. Margareta ar fi trăit ascunsă până la sfârșitul vieții, pentru ca nimeni să nu afle adevărul. Nici identitatea Ioanei nu a fost cunoscută, dar nici chipul lui Ludovic al XI-lea nu a mai fost reconstituit, pentru că, după aceste afirmații, contractul lui Gorbenko a fost anulat de către consilierii locali din Orleans și acesta a rămas în Ucraina (aici versiunea lui Gorbenko https://sagor.com.ua/en/the-fundamental-theses-of-the-orleans-virgins-history-according-to-the-version-of-gorbenko-s-a-2002-2012.html).

Ideea unei conspirații conduse de Iolanda de Aragon, regină a Siciliei, Napolelui și Ierusalimului, soacră a Delfinului Franței, care era aliată cu casa de Armagnac a fost studiată și avansată de mai mulți autori. Două cărți merită menționate, cea scrisă recent de Nancy Goldstone (în The Maid and the Queen: The Secret History of Joan of Arc. Orion Publishing 2021) și cea a lui Helen Castor (în Joan of Arc, 2015). Ambele autoare analizează ipoteza conform căreia Ioana d'Arc a fost doar un pion într-un joc politic mult mai amplu. Un fapt relevant este acela că Robert de Baudricourt, care era principalul susținător al Delfinului, va fi același cu nobilul care o va întâmpina pe Ioana înainte ca ea să ajungă la Chinon unde îl va recunoaște pe Carol VII. El a fost căpitan de Vaucouleurs în 1415, castelan a Ducatului de Bar, căruia îi aparținea și satul Domrémy. Mai mult, când fostul senior al locului de unde provenea această tânără a văzut-o, tot el i-a oferit haine masculine, a înarmat-o și i-a dat o mică suită militară. Toată camarila din jurul lui Carol VII era angajată în procesul de susținere financiară, militară și politică a unei țărăncuțe născută pe domeniul lor, care avea vedenii încă de la 13 ani și a cărei sănătate mentală putea fi pusă sub semnul întrebării.

Contextul politic era deja foarte tulbure. După ce în 1420 Franța avea doi regi „adevărați”, unul francez și unul englez, în 1422 mor ambii regi, și cel al Angliei (Henric V Lancaster) și cel al Franței (Carol VI). Deși după moartea lui Henric V al Angliei, conform tratatului de la Troyes ratificat în catedrala Notre Dame din Paris, regele minor al Angliei, Henric VI, care era și nepotul lui Carol VI, trebuia să devină atât regele Franței, cât și al Angliei. Nu știm cum ar fi arătat această uniune franco-engleză, condusă de o singură casă regală pentru că „Delfinul” Carol VII și toate elitele nobiliare din jurul său și casa Armagnac vor pune un bastard pe tron cu ajutorul Ioanei d’Arc.

Aveau de unde să aleagă pentru că doar în 1428 au fost confirmate douăzeci de alte „Ioane”, tinere femei care pretindeau că erau alese de Dumnezeu pentru a transmite un mesaj regelui sau pentru a elibera ținuturile controlate de Delfin. Iar întâlnirea dintre însuși Delfinul Franței și „La pucelle” pe 1 martie 1428 pare să fie o scenetă de teatru sătesc, în care uzurpatorul tronului se deghizează, iar tânăra fecioară îl recunoaște imediat. În realitate toată scena fusese regizată, Ioana îl întâlnise pe Carol cu câteva zile mai înainte, totul fiind aranjat de către Delfin pentru un efect cât mai dramatic.

Într-adevăr, la apariția ei fulminantă, care are un efect aproape hipnotic asupra soldaților, când ea ajunge sub zidurile cetății Orléans în numai șapte zile a ridicat asediul orașului care dura deja de șase luni. Trecuseră deja 75 de ani din războiul de 100 de ani dintre regii englezi și cei francezi pentru controlul Franței, când apare dintr-o dată o tânără fată, care susține că aude voci ce îi spun că trebuie să îl pună pe bastardul Carol VII pe tron. Una dintre „vocile” pe care le auzea Ioana era a sfintei Margareta din Antiohia, care jurase și ea să rămână fecioară și care s-a călugărit purtând haine bărbătești și trăind sub numele de Pelagius. Goldstone susține că apariția miraculoasă a Ioanei d’Arc este modelată conform legendei Melusinei, povestea scrisă de Jean d’Arras (Roman de Mélusine) la comanda ducelui de Berry. Dincolo de narațiunea în care o zână ajută un tânăr nobil, ceea ce seamănă cu plan relația dintre nehotărâtul Carol VII și Ioana, familia du Berry era legată de casa Armagnac, fiind direct înrudiți cu Carol VII. 

Aici ițele conspirației se complică pentru că singura care a examinat-o genital pe Ioana și care, în urma acestui examen medical medieval, a garantat virginitatea eroinei, a fost Iolanda. O altă legătură, pe care o nu o putem ignora datorită mărturiilor din epocă, arată că Domrémy, localitatea unde se spune că Ioana s-a născut, era un cătun care făcea parte dintr-o regiune sub suveranitatea fiului Iolandei, René de Anjou. Numit „Le bon roi René”, el era cumnatul lui Carol VII și a fost o vreme chiar și rege al Ierusalimului. Nu știm dacă manevrele Iolandei și ale camarilei acesteia au schimbat soarta Războiului de o sută, dar după dispariția Fecioarei din Orleans au mai fost femei teribile, una dintre acestea fiind Margareta de Anjou, fiica Iolandei, căsătorită cu Henric VI al Angliei. Pentru că Henric era lovit de țăcăneală, regatul era condus de puternica lui soție care adeseori conducea trupele lancasterilor la luptă, îmbrăcată în armură de cavaler.

Deși legenda spune că Ioana ar fi fost o sărmană ciobăniță, unele documente arată că nu numai ea, dar întreaga ei familie au fost înnobilați. În 1886 Siméon Luce (Jeanne d'Arc à Domrémy de la mission de la Pucelle accompagnées de pièces justificatives) a publicat o serie de documente care ar fi fost descoperite în 1550 care indicau că în 1429 atât La Pucelle, cât și toată familia ei, au primit titluri nobiliare ereditare. Deși validitatea acestor înscrisuri e contestată de unii istorici, cert este că în 1419 familia d'Arc a închiriat castelul fortificat al familiei Bourlémont. Tatăl Ioanei, Jacques d’Arc sau Tark, nu era nici sărac, nici țăran. Jacques avea aproape douăzeci de hectare de teren, inclusiv pășune și pădure, cu un venit anual de 5.000 de franci, ceea ce era o avere considerabilă. În plus domnul d'Arc avea și calitatea de perceptor de taxe al Delfinului și se pare că familia d’Arc avea ascendență nobiliară și fusese apropiată de regii Franței. În 1408 un anume Raoul d’Arc era chiar șambelan al lui Carol VI. Pierre Carel (1891) susține că unul dintre strămoșii Ioanei d'Arc era Pierre d’Arc, cavaler du Lys, deși poate să-l fi confundat cu fratele Ioanei, care a purtat un titlu similar. Stindardul purtat de Ioana în luptă includea flori de crin, care în franceză sunt „fleurs de lis”, care întâmplător sau nu erau și însemnele regilor carolingieni, transformate de Carol V în cunoscutele flori cu trei petale.

O altă idee, avansată de regizorul francez Martin Meissonnier, care a realizat în 2007 un film documentar provocator pentru televiziunea Arte intitulat „Vraie Jeanne, fausse Jeanne”, pornește de la cronicile din secolul XV, care relatează nu Ioana d’Arc a murit pe rug, ci că o altă femeie a fost arsă în schimb. Faptul că după condamnarea și arderea pe rug a eroinei au mai apărut și alte „Ioane” nu e atât de uimitor. Impostura era o practică medievală des întâlnită. Însă într-o cronică se spune că în 1439, la opt ani după moartea „oficială” a Fecioarei, aceasta a venit personal la Orléans find primită sub numele de Jehanne des Armoises. Chiar fratele Ioanei, pe nume Pierre, a confirmat că aceasta era cu adevărat sora lui, amândoi călătorind împreună prin Franța și adunând daruri și bani. Și mai interesant este că această „falsă Ioana” s-a măritat în noiembrie 1436 cu un nobil, pe nume Robert des Armoises, care era înrudit cu nimeni altcineva decât cu Robert de Baudricourt. În această calitate va semna pe un document notarial din 1437: „Jehanne du Lys – La Pucelle de France”, adică titulatura acordată ei de regele Franței. Cei doi au trăit în castelul din Jaulny, care se află extrem de aproape de Domrémy. După ce a murit, în 1449, „doamna de Lys” a fost îngropată în biserica din Pulligny. Epitaful care confirma că ea a fost La Pucelle de France a fost înlăturat în 1909, la 460 de ani de la moartea lui  Claude/ Jeanne des Armoises, când biserica a început procesul de beatificare Ioanei. Portretul doamnei de Armoises este și azi vizibil în sala de mese a castelului de la Jaulny, dezvăluindu-ne o figură aproape masculină, a unei femei cu o cască militară pe cap.

Povestea „Ioanei din Domrémy” predispune, prin însăși elementele sale, la speculații și mai frapante. Într-o epocă în care travestiul era pedepsit prin lege, pe baza poruncilor din Deuteronom, faptul că Ioana se îmbrăca în haine bărbătești și era tunsă ca un bărbat ar fi fost suficient pentru ca ea să fie ucisă pe loc. Personajul este un caz tipic de travestism medieval, în care identitatea sexuală a unei persoane este alterată pentru a putea să supraviețuiască. Însuși „marele Bard” care o denigrase pe Ioana folosește în repetate rânduri acest motiv literar. La aceasta se adaugă episoadele care frizează nebunia, în care ea aude voci și acționează în funcție de aceste comenzi, ține de posedarea demonică. De altfel ambele au fost capetele principale de acuzare în timpul procesului (textul procesului există, mai mulți notari notând întreaga judecată, și poate fi citit aici https://www.jeanne-darc.info/trial-of-condemnation-index/). După cum spunea și Anatole France, chiar și astăzi Ioana ar fi ajuns fie la închisoare, fie la ospiciu.

Contele Pierre de Sermoise a încercat să explice ambele fenomene atât prin faptul că Ioana fusese drogată de către Inchiziție (în Jeanne d'Arc et la mandragore), dar și că ar fi fost o misiune secretă (Les missions secrètes de Jehanne La Pucelle), „ea” fiind de fapt Philippe, fiul ilegitim al lui Louis d'Orléans și al reginei Isabeau de Bavière, declarat mort în 1407, dar crescut pe ascuns. Regele Carol era, prin urmare fratele „ei” (al lui Philippe), așa se explică de ce l-ar fi recunoscut și că de fapt episcopul Cauchon a pus totul la cale.

Ipoteza a fost repusă în discuție în 1981, când endocrinologul american Robert B. Greenblatt a publicat un articol șocant în British Journal of Sexual Medicine, intitulat „Jeanne d’Arc – Syndrome of Feminizing Testes”. Autorul pornește de la fenomenul medical numit pseudohermafroditism, care este o afecțiune cromozomială și a gonadelor (ovare sau testicule) și nu poate fi identificată adeseori decât după pubertate. Ipoteza a fost apoi investigată de mulți alți autori, printre aceștia și Walter Rost (Die männliche Jungfrau. Das Geheimnis der Johanna von Orleans. Rowohlt Verlag GmbH, 1983). Robert Greenblatt, pe baza descrierilor făcute Ioanei d'Arc, ajunge la concluzia că La Pucelle suferea de sindromul feminizării testiculare, cele mai frecvent simptome fiind absența menstruației și lipsa părului pubian. Contraargumentul este acela că scutierul Ioanei, Jean D’Aulon (sau Jehan Daulon), cel care o ajuta se îmbrace armura și care dormea în același cort cu ea, ar fi mărturisit că nu a văzut-o niciodată având ciclu menstrual. Numai că Aulon va ajunge seneșal de Beaucaire, a fost locotenent al trupelor Iolandei și apoi a fost promovat căpitan al gărzilor lui Carol VI, după care a ajuns sfătuitorul lui Carol VII. În plus afirmațiile sale sunt făcute la procesul de anulare a condamnării Ioanei, unde va susține că a văzut adeseori picioarele și chiar sânii goi ai Ioanei, dar că nici el, nici oamenii lui, nu au simțit niciodată vreo atracție fizică pentru ea.

Întrebarea rămâne de ce „Fecioara” nu a vrut să renunțe la hainele masculine nici în timpul procesului, nici pe toată durata celor doi ani de apariții publice? De fapt din momentul când „La Pucelle” apare la garnizoana lui de Baudricourt ea era deja îmbrăcată în haine negre bărbătești. O altă mărturie bizară este aceea că „Fecioara”, despre care știm că purta părul tuns rotund, fiind considerată creatoarea stilului „bob”, își rădea „gâtul și tâmplele cu un brici”, după moda tipic bărbătească. Tunsoarea e confirmată de rechizitoriul întocmit la proces, în care Ioana era acuzată că își tundea părul „în cerc deasupra vârfului urechilor”. Dacă ne uităm la portretul de epocă făcut lui Carol VII, este exact tunsoarea acestuia și, probabil, a mignonilor care îl acompaniau.

Cum ajunge o păstoriță analfabetă să vorbească franceza de la curte și să scrie lungi epistole coerente este mai puțin ciudat decât faptul că ea a condus armate întregi. Unii susțin că Ioana era doar o marionetă și că militarii care o însoțeau nu o ascultau pentru că nu avea cunoștințe militare. Însă Jean d’Orléans și contele de Dunois care o însoțeau pe Jeanne confirmă că acesta avea vaste cunoștințe militare și în multiple situații vor urma comenzile acesteia. În plus comportamentul „Ioanei” nu este cel al unei țărăncuțe timide. Edward Lucie-Smith (Joan of Arc. Penguin, 2000) reconstituie un portret al acestei „Pucelle” extrem de violentă, arogantă și obsedată de propria misiune. Dovezile istorice confirmă aceste comportamente agresive, cronicarii spun că o dată Ioana a dat să pălmuiască un soldat scoțian, care era în solda regelui Franței, că a bătut și a alungat mai multe prostituate care se aciuaseră pe lângă armata pe care o conducea. Așa cum scrie „La Chronicle de la Pucelle”, Ioana nu era o adolescentă, ci o tânără de 27 de ani „bine făcută”, lucru obligatoriu pentru cineva care purta o armură extrem de grea de dimineața până seara. La mărturiile contemporanilor, care spuneau că „Fecioara” avea bazinul mult prea îngust, unele declarații din epocă au confirmat chiar că nu a avut niciodată ciclu menstrual, trebuie să adăugăm și informațiile celor care au cunoscut-o care afirmau că Ioana înjura ca un bărbat, expresia ei favorită fiind „par mon baton” sau „par mon martin” (ce batonul/ ce ursul meu!).

Ceea mai stranie situație, însă, este relația dintre Ioana și Gilles de Rais, cel care va inspira poveștile despre Barbă albastră. Cunoscut ca pedofil și violator notoriu în epocă, un destrăbălat criminal în serie numit și Mareșalul Diavolului. El fusese însoțitorul de zi cu zi al Fecioarei, cel care a luptat cot la cot cu Ioana și a dormit în același cort cu ea, dar care va susține că între ei nu s-a întâmplat nimic, a fost numit „mareșal al Franței chiar în ziua încoronării lui Carol al VII-lea la Reims. Soarta lui de Rais se va schimba când, după ce în 1440 a atacat un preot, cercetările declanșate în urma acestui incident vor scoate la suprafață niște lucruri atroce. Slujitorii mareșalului, Henriet și Pouitou, au mărturisit lucruri șocante despre faptul că stăpânul lor a violat peste 100 de copii în timp ce îi spânzura, după care îi decapita sau îi dezmembra. În anii 90 cazul lui de Rais a fost redeschis de către un fost fost angajat al biroului local de turism, care a încercat să demonstreze că mareșalul a fost victima unei înscenări, pusă la cale de adversarii săi politici, în special Jean V de Montfort, ducele de Bretania, care i-a și confiscat o parte din fabuloasa avere, dar și de arhiepiscopul de Nantes, Jean de Malestroit, care l-a judecat și i-a luat mai multe terenuri. Evenimentul poate fi legat și de „Pragueria” din 1440, când mai mulți nobili s-au răzvrătit împotriva lui Carol VII, printre aceștia fiind și bastardul conte de Dunois, fratele vitreg al regelui și fost „companion” al Ioanei.

Cu toate acestea, de Rais, a intrat în cultura populară ca un monstru, în jocul video „Castlevania” el apare chiar ca mâna dreaptă a contelui Dracula. Mai mult, el însuși a recunoscut în timpul procesului toate acuzațiile, mărturisind că îi făcea plăcere să vadă organele interne ale victimelor sale și să ejaculeze pe acestea. Georges Bataille, în „Introducerea” scrisă pentru prima traducere modernă a Procesului lui Gilles de Rais, realizată de Pierre Klossowski în 1965, susținea că Gilles de Rais reprezentă manifestarea unei decadențe senzuală și violente a unei clase sociale care dispărea, în procesul de tranziție dinspre feudalism spre dezvoltarea burgheziei. 

Mai importante sunt observațiile lui Bataille despre homosexualitatea mareșalului care a însoțit-o pe La Pucelle. Bataille susține că de Rais era într-o relație homosexuală cu alchimistul florentin François Prelati, care fusese preot și care „invoca demoni”. Relevant e că același tip de acuzație, cum că i-ar fi invocat pe Belial, pe Satana și pe Behemoth, i se va aduce la proces și Ioanei. Mai târziu, în 1456 Ducele d’Alençon, un alt tovarăș de luptă al Ioanei, considerat cel mai bun prieten al ei, căruia îi spunea „frumosul meu duce” (beau duc), va fi condamnat pentru vrăjitorie și demonism, murind mai târziu în închisoare. În acea epocă nobilii erau înconjurați adeseori de niște mignons, băieți tineri, adolescenți care prestau și servicii sexuale pentru stăpânii lor, ceea ce nu era în sine scandalos, dar atrage atenția relației dintre Jehanne, de Rais și ceilalți nobili adunați în jurul acesteia.

Indiferent cine a fost adevărata Jehanne La Pucelle, cert este că miturile au o forță extraordinară în istorie. Cu numai 13 ani înainte de apariția Fecioarei din Orleans avusese loc bătălia de la Azincourt (în octombrie 1415) când toată floarea nobilimii franceze a fost măcelărită. După unele estimări 13.000 de francezi au murit, din care 2000 de cavaleri, 3 duci, 6 conți, 90 de baroni, împreună cu Conetabilul (comandatul întregii armate) și amiralul Franței. La 20 de ani după ieșirea „Slujnicei” Ioana de pe scenă, englezii erau alungați din Franța, generalul John Talbot, moare în bătălia de la Castillon, în iulie 1453, iar Războiul de 100 de ani s-a încheiat.