Recomandare duminicală: Ideologia face bine (uneori) cinematografiei

Prey este un film prolog (un „prequel” în romgleză), care precede povestea regizată de John McTiernan în 1987 când a apărut primul Predator (Prădător). Succesul de casă al acestui SF deja clasicizat a dus la apariția uneia dintre cele mai durabile francize cinematografice. Au urmat mai multe versiuni, mai reușite ca Predator 2 (reg. Stephen Hopkins, 1990) sau nereușite, ca Predators (reg. Nimród Antal 2010), ori incoerente cum a fost The Predator (reg. Shane Black 2018).  Cele mai rizibile au fost combinațiile hibride (crossover) făcute cu seria Alien, așa cum s-a întâmplat cu Alien vs. Predator (reg. Paul W. S. Anderson, 2004), dar mai ales în AVP: Requiem (reg. The Brothers Strause, 2007), unde combinațiile au generat forme gratuite de cinema de acțiune.
Acum regizorul Dan Trachtenberg și scenaristul Patrick Aison au realizat ceva ce părea imposibil, reinventarea poveștii despre confruntarea dintre om și o specie extraterestră de vânători cosmici. Produs de 20th Century Studios și distribuit de Disney+ și Hulu, filmul intitulat simplu Prey (Pradă) a fost acuzat de către unii conservatori că ar fi doar o formă de propagandă feministă. Denunțat ca un exemplu negativ de „wokeism”, pentru că „omul alb” ar fi reprezentat în mod negativ și pentru că personajele principale sunt indigeni, astfel fiind doar o critică neavenită a patriarhatului şi a „masculinității toxice”, filmul lui Trachtenberg demonstrează că discursul ideologic nu afectează întotdeauna calitatea cinematografică.
Într-adevăr, Prey se bazează pe o protagonistă. Naru e o tânără comanșă care visează să devină vânătoare. Deși băieții tribului o batjocoresc și o trimit să gătească, Naru nu renunță la visul ei de a trece prin ritualul numit „kühtaamia”. Pe drumul spre maturizare, tânăra fată se luptă cu o pumă și cu un grizzly, se confruntă cu o gașcă de vânători francezi care o capturează și, în cele din urmă, îl învinge pe extraterestrul, vânător cosmic de amuzament.
Prey este un exemplu pozitiv pentru felul cum se poate redemara (reboot) o franciză cinematografică moartă. În fond povestea este bazată pe mecanismul de succes din primul Predator, unde Arnold Schwarzenegger îl juca pe maiorul Dutch, care învinge extraterestrul mult mai puternic prin reîntoarcerea la natură. Chiar și combinatoristica este în logica seriei, în fond în Predator 2 personajul principal era un actor de culoare, jucat de Danny Glover, sau Isabelle din Predators, dar mai ales „Lex” din Alien vs. Predator, excelent jucată de Sanaa Lathan.
Fascinația pentru subiect și pentru explorarea relației dintre prădător și pradă este demonstrată de nenumăratele filme, benzi desenate, nuvelizări, jocuri video în care e reluată la nesfârșit tema. Ceea ce e inovator în povestea regizată de Trachtenberg și scrisă de Aison este aducerea vânătorului interstelar undeva în America de Nord, înainte de colonizarea de către albi, când populațiile de amerindieni trăiau libere prin Marile Câmpii ale Americii de Nord. Deși inițial proiectul, care se numea „Skulls” (Cranii), ar fi trebuit să aibă loc în timpul Războiului Civil american, mutarea la începutul secolului 18 oferă o dimensiune proaspătă acestei povești destul de prăfuite. În plus peisajele fabuloase filmate de Jeff Cutter (colaboratorul lui Trachenberg la 10 Cloverfield Lane), care aduc aminte de Revenant, oferă un fundal convingător narațiunii ce combină suspansul cu scene de groază.
O altă reușită este distribuirea actriței Amber Midthunder în rolul lui Naru, nu doar pentru că ea este descendentă a tribului assiniboin și membră a tribului sioux, dar pentru că reușește să portretizeze în mod veridic o tânără femeie comașă. Naru este vindecătoare, ca și mama ei. Ea culege plante medicinale, știe tehnici de vindecare, însă visează să meargă la vânătoare, nu să culeagă fructe ca și celelalte femei din trib. Așa că exersează aruncarea cu tomahawkul și face lungi expediții alături de Sarii, inteligentul ei câine din rasa dingo american. Trebuie spus că această cățelușă numită „Coco”, care „joacă” rolul lui Sarii, este cu adevărat una dintre cele mai vechi specii de patrupezi care există și face un rol secundar excelent. Mai important este că Naru se potrivește foarte bine în galeria de eroine puternice din filmele de gen. Ca și Ripley din seria Alien sau Sarah Conner din Terminator, ea este deopotrivă vulnerabilă, dar și extrem de rezistentă, inventivă și puternică, fără să își piardă fragilitatea. Ea este susținută de fratele ei mai mare, Taabe (jucat de un alt actor cu origini amerindiene, Dakota Beavers), care este cel mai bun vânător al tribului său. Și aici scena în care Taabe și Naru se luptă cu „Predatorul” este excelent coregrafiată, având o forță narativă și vizuală imposibil de evitate. 
Însă adevărata miză a poveștii care a declanșat această franciză cinematografică rămâne aceea de a expune una dintre angoasele fundamentale a omului. Deși noi suntem cel mai de succes animal de pradă de pe Pământ, trăim mereu cu spaima că ne vom confrunta cu cineva mai puternic decât noi. Întrebarea științifico-fantastică este aceea ce vom face dacă ne vom transforma din prădători în pradă pentru o specie extraterestră. Filmele din seria „Predator” au tot explorat această anxietate, dar ceea ce Schwarzenegger a arătat în producția inițială este o promisiunea fundamentală - omul poate învinge orice alt prădător din Univers.
Această mitologie cinematografică relativ nouă ascunde un adevăr neplăcut. Chiar dacă vrem să recunoaștem sau nu, oamenii sunt prădătorii cei mai periculoși din toată lumea naturală. Nu avem gheare sau colți, nu fugim destul de repede și nici nu vedem prea bine, suntem acoperiți cu o piele fragilă și suntem vulnerabili la frig ca și la căldură, dar cu toate acestea ne-am cățărat în vârful lanțului trofic. Prețul succesului nostru este uriaș pentru celelalte animale.
De îndată ce oamenii au intrat într-un ecosistem, prezența lor a împins spre extincție zeci de specii. În urmă cu aproximativ 13.000 de ani în America de Nord existau specii precum mamutul lânos, mastodonți sau leneși uriași. După sosirea primilor homo sapiens toate aceste specii au devenit extincte. Unii cercetători au creat o categorie aparte, numită super-prădători pentru a cataloga poziția lui homo sapiens în lanțul trofic. În secolul 19 bizonii din America de Nord au fost vânați într-un număr atât de mare încât din 70 de milioane au rămas doar câteva sute la începutul secolului 20. Același lucru s-a întâmplat cu balenele drepte, care au fost exterminate de industria balenieră începând cu secolul 16, fiind ucise mai ales pentru grăsimea folosită la iluminat. Doar în secolul 20 au fost vânate aproximativ 3 milioane de cetacee, specii precum balena albastră fiind în pragul dispariției. Chiar și azi, deși există un moratoriu cu privire la vânătoarea de balene, zeci de mii de exemplare sunt ucise anual (se estimează că în 1961 au fost omorât 66.000 de balene). În film este realizată o scenă remarcabilă, în care Naru descoperă o cireadă imensă de bizoni ucisă de către trapeurii francezi, unde vânătorii de piei au exterminat câteva sute de animale doar pentru a le lua o parte din corp. Se estimează că, datorită acțiunii oamenilor asupra naturii, aproximativ un milion de specii de plante și animale se confruntă cu dispariția. În numai o sută de ani, începând cu 1900, am reușit să distrugem 20% din ecosistemul planetar. 
Adevărul este că suntem cea mai nocivă specie de pe lume. Însă cel mai grav este faptul că oamenii au practicat și continuă să practice o formă de predatorism specifică doar lui homo sapiens. Dacă ceilalți prădători sunt specializați în forme de vânătoare inter-specii (adică vânează prăzi din alte specii), omul este un prădător intra-specie. Știm sigur că oamenii au practicat forme conspecifice de pradă pentru că, din multiplele specii de homo care au existat pe planetă, am rămas doar noi. Dovezile clare ale canibalismului strămoșilor noștri indică și scopul pentru care a fost practicată vânătoarea intra-specie. De-a lungul timpului am dezvoltat diverse forme instituționale de pradă, cum a fost traficul de sclavi sau cum este exploatarea femeilor în societățile hiper-patriarhale. Vânătoarea de oameni a fost și rămâne o practică a speciei noastre. I-am vânat și i-am exterminat pe aborigeni, pe amerindieni, pe săraci și pe cei considerați de altă rasă decât noi. Diversele forme de etnocid continuă să fie o trăsătură a speciei noastre, iar Prey reușește să fie mai mult decât o formă gratuită de amuzament.

Aici o scenă remarcabilă din film (pentru cei care nu au Disney +):