Istoria ca o lungă serie de conspirații

Tot mai mulți autori și jurnaliști panicarzi ne sperie cu bau-baul teoriilor conspirației, susținând că acestea sunt tot mai periculoase, ba chiar că ar pune în primejdie însăși democrația. Din fericire, așa cum arată un studiu recent realizat de o echipă coordonată de mai mulți profesori de științe politice (printre aceștia Joseph Uscinski, autor al unui studiu despre conspirații - Conspiracy Theories: A Primer. Rowman & Littlefield, 2020) demonstrează că încrederea și atracția oamenilor față de teoriile conspirației nu au crescut de-a lungul timpului și că nu suntem într-o nouă „epocă de aur” a conjurațiilor și conspirațiilor mondiale. Studiul analizează 5 categorii principale de conspiraționisme (cf. Brotherton, French și Pickering): operațiuni secrete ale guvernului (asasinate); mușamalizări (extratereștii); conspirații globale (Soros); atacuri la integritatea personală (vaccinurile); controlul informațiilor (moartea lui Elvis) și răspândirea acestor teorii în mai multe țări, concluzia fiind aceea că nu există schimbări majore în relația pe care o avem cu teoriile conspirației în ultimii 50 de ani (aici articolul: https://journals.plos.org/plosone/article?id=10.1371/journal.pone.0270429)

Deși conspiraționismul este adeseori asociat cu elucubrațiile contemporane despre Pământul plat sau falsificarea aselenizării, literatura și istoria antică emană conspiraționism și demonstrează că aceste mecanisme de gândire sunt fel de vechi ca memoria culturală a omenirii și că exercită o fascinație asupra noastră dintotdeauna. Profesor de studii clasice la Universitatea din Florida, Victoria Emma Pagán a scris două studii consistente pe acest subiect (Conspiracy Narratives in Roman History, 2004 și Conspiracy Theory in Latin Literature, 2012), ambele fiind o resursă extrem de utilă pentru înțelegerea unei lungi tradiții a  „retoricii conspirației”.

Pagán parcurge textele mai multor istorici și autori romani și ajunge la concluzia că aceștia folosesc conspiraționismul ca pe o tehnică narativă, fiind un excelent instrument retoric pentru a-i convinge pe cititori și pentru a transmite informații altfel dificil de explicat. Ca și în cazul miturilor sau a legendelor, teoriile conspirației în fond fac accesibile semnificațiile ambigue, dezvăluie natura unor relații complexe și ne arată dedesubturile unor sistem politice, altfel inaccesibile pe alt traseu.

În prima carte Pagán analizează cinci mari conspirații istorice (Catilina, Bacchanalia, Piso, Caligula și Cezar), iar în a doua discută autorii din „epoca de aur” a conspiraționismului latin (Iuvenal, Tacit și Suetoniu). Desigur, dimensiune cea mai simplă este complotismul. Teoriile despre diverse conspirații sunt rezultatul existenței unor comploturi și intrigi reale, care au loc la nivelul cel mai înalt al societății sau sistemului politic. În practica politică romană conspirațiile erau la ordinea zilei, de la binecunoscuta conspirație care a dus la uciderea lui Cezar în plină zi, în chiar sediul Senatului, la conspirațiile mai mici, istoria este o lungă suită de intrigi și uneltiri. Unele conspirații sunt la nivel de alcov, deși influențează istoria „Mare”. De exemplu Cassius Dio sugerează că Hadrian a ajuns împărat numai pentru că soția lui Traian, Plotina, avea o relație cu vărul bărbatului ei, care devine „fiu adoptiv” al cuceritorului Daciei abia după moartea convenabilă a acestuia.

Conjurațiile au marcat istoria imperiului roman, de fapt în aproape 500 de ani de existență (de la Augustus la Iustinian), un sfert dintre împărații romani au murit asasinați. Dinastia iulio-claudiană a fost decimată de conspirații intra-familiale. Exemple notoriii îi includ pe Germanicus, tatăl lui Caligula și al Agrippinei, care a fost ucis de către Tiberius din gelozie. Agrippina „cea bătrână” a conspirat să îl ucidă pe Tiberius, în cele din urmă acesta a fost cel mai probabil ucis de Caligula cu o pernă. Caligula la rândul lui a fost ucis în urma unei conspirații în care a fost implicat unchiul său, Claudius, care i-a și luat locul. Agrippina „cea tânără” s-a căsătorit cu acest unchi, Claudius, pe care l-a otrăvit cu ciuperci, dar a sfârșit și ea ucisă de fiul ei, celebrul Nero.

Dacă tot e vorba de Nero, există și o altă dimensiune a teoriilor conspirației, care sunt adeseori folosite ca instrumente perfecte pentru a perpetua stereotipuri, dar și pentru a controla societatea sau pentru a-i învinovăți pe alții pentru propriile noastre defecte. Exemplul „clasic” este împăratul care a dat vina pe primii creștini pentru incendierea Romei. Tacitus menționează în treacăt posibilitatea ca Nero însuși să fi ordonat distrugerea unei părți din oraș și e cert că, după ce  flăcările au ars timp de 10 zile distrugând două treimi din Cetatea Eternă, Nero a construit Domus Aurea, un proiect megaloman care astăzi este distrus, și care includea un imens lac artificial peste care a fost construit apoi Coloseumul. Suetoniu spunea chiar că Nero cânta la liră din turnul lui Mecena în timp ce orașul ardea, deși alte surse confirmă că împăratul era la vila lui din Antium, la vreo 55 de kilometri distanță.

Spre deosebire de cei care consideră că teoriile conspirației au doar un rol negativ, Pagán sugerează rolul pozitiv al acestora. Un exemplu sunt scrierile lui Iuvenal, pentru care conspiraționismul mergea mână în mână cu ironia și satira. O altă dimensiune este natura critică a teoriilor conspirației, care sunt adeseori un indiciu pentru prezența unei ideologii, altfel disimulate și imposibil de identificat. 

Cea mai bună explicație e furnizată de Rob Brotherton, care face o istorie a conspirațiilor și care consideră că vină este chiar „creierul suspicios” al omului (Suspicious Minds: Why We Believe Conspiracy Theories, Bloomsbury, 2015). De fapt mintea noastră este setată pentru a găsi explicații, vedem pretutindeni tipare, căutăm legături și conexiuni, vrem să identificăm pretutindeni sensuri, chiar și acolo unde ele nu există. 

În cele din urmă suntem cu toții niște bieți conspiraționiști.