Recomandare duminicală: Atenție, se închid ușile. Urmează o crimă pe partea dreaptă!

Deși Kōtarō Isaka este unul dintre cei mai populari prozatori japonezi din noua generație, el a rămas relativ necunoscut la noi. Romanele sale de suspans și crimă sunt extrem de populare în toată lumea mai ales pentru că, după ce a debutat în 2000, mai multe dintre cărțile sale au fost adaptate în cinema. Atât regizori japonezi (Greierele,  reg. Tomoyuki Takimoto, 2015), cât și cineaștii sud-coreeni (Somnul de aur, reg. Noh Dong-seok, 2018) au fost atrași de poveștile lui Isaka. Recent Netflix a anunțat producerea unui nou serial sud-coreean, realizat după romanul distopic „Adio Pământ” (în original „Nebunul de la sfârșitul lumii”).
Poate acum, după ce romanul scris de Isaka în 2010 și intitulat „Maria Bītoru” (Maria Gândăcel) a ajuns și pe marile noastre ecrane, și editurile de la noi îl vor traduce. De fapt romanul a fost atât de bine vândut în Japonia încât producătorii de la Sony Pictures s-au grăbit să cumpere drepturile de ecranizare înainte chiar să apară traducerea în limba engleză. 
Povestea lui Isaka are loc în trenul numit Hayate în Japonia (nu Shinkansen, cum scriu unii, care este rețeaua de trenuri), iar metafora trenului este extinsă asupra personajelor și a acțiunilor. Într-un amestec de fascinație pentru trenuri, care este omniprezentă în cultura japoneză și cea sud-coreeană, dovadă sunt filme precum Busanhaeng (Tren către Busan, reg. Sang-ho Yeon 2016) și mai ales Spărgătorul de gheață (reg. Bong Joon-ho 2013) și pastișa postmodernă, povestea evoluează în cheie ironică și parodică. Personajele lui Isaka sunt criminali care au mici ciudățenii - unul este alcoolic, altul este îndrăgostit de desenele animate cu trenulețe (Thomas și prietenii săi), altul este psihopat.
Nici dacă Tarantino ar fi fost nepoțelul al lui Agatha Christie clonat în Coreea de Sud nu ar fi putut să scrie mai bine acest roman. De aceea filmul poate să pară tarantinoesc, nu doar pentru că regizorul David Leitch folosește diverse tertipuri consacrate în deja clasicizatul Pulp Fiction. Intertitlurile în japoneză ca forme de punctuație ironică și identificare a personajelor, diversele referințe metatextuale la cultura populară, cum este apariția mascotei Momomon, care e o parodie a lui Pokémon, amestecul absurdist în care se întâlnesc săbiile de samurai și bandiți mexicani sunt un melanj prezent deja în stilistica romanului lui Isaka. Textul este bazat pe o abordare cinematografică, inspirată direct din Reservoir Dogs sau Four Rooms. Chiar obiectul central al intrigii, valiza cu bani, este preluat din Tarantino. Cei cinci asasini care sunt obligați să stea împreună într-un tren de mare viteză sunt anti-eroi, personaje atipice, dar tarantinoești. Două personaje scoase direct din imaginația lui Tarantino sunt Lămâie și Mandarină, care seamănă extrem de bine cu Jules și Vincent din același Pulp Fiction. Povestea celor doi gangsteri angajați de un alt criminal, pe nume Moartea Albă, sau personajul amuzant în rolul asasinului mexican numit „Lupul” (El Lobo), jucat de  cântărețul portorican pe nume Bad Bunny, sunt parodice. Fie ca trimitere la „El Mariachi” (eroul are o centură pe care scrie „Mexico”), fie ca referință ironică la alte filme ale genului, Bullet Train este ca o garnitură de vagoane din cultura populară contemporană. Desigur, senzația e accentuată de Leitch, cum este scena morții lui Mandarină, care seamănă izbitor cu The Hateful Eight (pe de altă parte toate crimele atroce pot să pară inventate de Tarantino).
Leitch urmează destul de fidel structura romanului, deși uneori transpunerea dinspre carte spre film este artificială. Așa este schimbarea identității unui personaj din carte, numit Satoshi Oji, poreclit „Prințul”, care este un adolescent sociopat, transformat în film într-o fetiță criminală, cu accent britanic și fustă scoțiană, neconvingător jucată de Joey King.
Dar cea mai bună decizie regizorală rămâne faptul că în rolul lui Nanao din cartea lui Isaka este distribuit Brad Pitt (care a primit binemeritate 30 de milioane de dolari pentru acest rol). Identitatea lui Buburuză (porecla ironică a asasinului e Ladybug) i se potrivește perfect lui Pitt, care joacă rolul tragicomic al „celui mai ghinionist asasin de pe planetă”. Buburuză ar trebui doar să recupereze o geantă „diplomat” și să coboare la prima stație. Dar, cum se întâmplă și în Pulp Fiction, lucrurile se complică pe măsură ce trenul care pornește din gara Tokyo se deplasează cu mare viteză către o destinație niciodată atinsă (de altfel observația pertinentă este că trenul ar fi trebuit de mult să ajungă în intervalul în care au loc toate bătăile și crimele). Conexiunea dintre Pitt și regizorul David Leitch este mai veche, Leitch având o lungă experiență în cascadorii, el fiind chiar dublura lui Pitt în cel puțin cinci filme, începând cu Fight Club și terminând cu Mexicanul, Ocean’s Eleven, Troia, sau Domnul și doamna Smith, unele fiind chiar tratate ironic Bullet Train. 
Faptul că Leitch a fost cascador înainte de a ajunge regizor și scenarist este un avantaj, pentru că întreaga coregrafie a filmului este impecabilă. Scena în care Nanao și Lămâie se bat în compartimentul silențios al trenului este memorabilă. Sigur, problema este iarăși aceea că nimeni din trenul acesta nu își face probleme de toate distrugerile care au loc, uneori senzația este că acțiunile se derulează ca și când ar fi normale. La un moment dat compartimentul restaurant este devastat, dar angajații companiei de trenuri nu par deranjați de aceste distrugeri și de morții care se adună prin toalete. Singurul călător tulburat de toate aceste crime și bătăi este o doamnă cu aspect de turistă din America. Legătura este evidentă cu „Crimă în Orient Express”, atâta doar că în locul trenului cu aburi și eleganța din cușetele europene, spațiul narativ un tren japonez de mare viteză, care merge de la Tokyo la Kyoto.
Coloana sonoră are și ea un rol ironic, melodiile sunt extrem de bine alese în contrapunct cu scenele. Filmul începe cu piesa Stayin’ Alive, interpretată de Bee Gees, și se încheie cu varianta japoneză a piesei I Need a Hero, interpretată de Miki Asakura, care rulează pe fondul celor mai atroce lupte, dar care, datorită muzicii, par că sunt desene animate pentru copii.
Pitt aduce în acest film ceva din personajul Mickey din Snatch, are un soi de inocență cuplată cu o duritate implicită, un amestec de nătărău simpatic cu gangster periculos. Boneta lui de pescar îmi amintește de Borivoi Șurdilovici, iar atitudinea lui este în stilul lui Guy Ritchie. De altfel tratamentul ironic al personajelor este foarte similar cu cel practicat de Guy Ritchie. Prin intermediul unor secvențe parantetice, care funcționează ca niște anamneze (flashback), descoperim conexiuni între personaje care leagă firele narative între ele. Ca și la Tarantino sau la Ritchie toți criminalii din tren sunt conectați între ei de o meta-intrigă ale cărei mecanisme sunt devoalate abia la final.
Excesul postmodern și auto-ironia, pentru că Leitch aduce în acest film elemente din mai toate filmele pe care le-a regizat, amestecul de genuri și ironia multiplă fac ca Bullet Train să fie una dintre cele mai bune producții ale anului cinematografic 2022.